Gheorghe Dinică, un mare artist pe scenă şi dincolo de ea, s-a stins ieri la prânz pe un pat de spital, măcinat de o boală pe care medicina nu a putut-o învinge.

S-a bucurat şi a trăit din plin fiecare moment petrecut alături de prieteni, de familie, de public. Cu siguranţă, de acolo de sus, marele actor ne îndeamnă să ne amintim replica din „Filantropica“: „Decât să ne certăm, hai mai bine un cântec vesel să cântăm“.

Gheorghe Dinică s-a născut şi a crescut în Giuleşti. Despre copilăria lui, acesta povestea cu umor: „M-am născut în 1933, în ziua de Crăciun, dar nu era nimeni la primărie, toţi erau în chefuri, şi m-au declarat în acte pe 1 ianuarie 1934. Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decât de familie, iar sufletul şi mintea mea de copil au memorat doar farmecul străzii şi al jocurilor de puştani“.

Gheorghe Dinică şi-a început cariera în teatrul de amatori al Poştei Române şi, pentru că talentul său era debordant, Dina Cocea l-a remarcat într-una dintre seri. Maestrul îşi amintea cu drag de momentul în care marea doamnă a teatrului românesc i-a spus: „Vino la institut să te fac actor!“. Şi s-a dus. „M-am suit pe scenă şi parcă eram acolo de când lumea“.

În scurt timp a devenit un profesionist. Teatrul s-a dovedit pentru Gheorghe Dinică prima treaptă în extraordinara carieră care se întrevedea. A urmat filmul. Maestrul a devenit o emblemă a cinematografiei româneşti. Cine nu ştie celebra replică din filmul lui Sergiu Nicolaescu - „Nu trage, dom’ Semaca, sunt eu, Lăscărică“? Lăscărică a rămas, de altfel, un personaj de care, la 75 de ani, încă se simţea apropiat. Până după revoluţie, Gheorghe Dinică a trăit o viaţă de artist boem. S-a bucurat de perioada celebrei crâşme „Şarpele Roşu“ alături de Ştefan Iordache, Marin Moraru, Sergiu Nicolaescu şi mulţi alţii, cu care a scris istoria filmului