Cu pătura învelită într-un cearşaf odată alb, ridicată până la gât, aşezat în primul pat de lângă uşă, stă cu ochii fixaţi în tavan, părând absent la ce se-ntâmplă în jur. În capătul celălalt al încăperii, cu părul alb-cenuşiu ca o periuţă, într-o pijama cu flori mărunte şi colorate, femeia fără casă priveşte cuminte spre uşa salonului. Doar în Urgenţă au găsit pe cineva care să aibă grijă de ei.

În încăperea de la parter, paturile se ocupă pentru câteva ore, atât cât e nevoie pentru o urgenţă. Acum, din cele patru locuri, doar două mai sunt libere. Lângă uşă, Gabriel Sihleanu, internat de pe 7 noiembrie, are plăgi cu infecţie la ambele picioare. Spune că n-a mai ieşit din casă de vreo zece ani. E singur, n-are soţie şi nici copii. Doar un frate căsătorit, al cărui copil venea constant să-i aducă mâncare înainte să ajungă la Urgenţă.

Din patul de lângă ferestre, Constantina Minea priveşte spre intrare, la oamenii care se perindă pe holurile Spitalului. Are 58 de ani. „Pe 30 de mai i-am făcut“, spune. De ani întregi, căminul ei e strada, prânzul - bucătura de pâine pe care o primeşte de la cei care trec pe lângă ea, patul - o masă din beton din Piaţa Mare sau un colţ de scară acoperit de cartoane. „Anul trecut, în iarnă, a stat la noi două luni, pentru că nu avea unde să se ducă“, spune Gabriela Tace, asistent social în Urgenţă.

Acasă, la spital

Rămaşi fără nici un sprijin din partea familiilor, ajunşi uneori în stradă, alteori zăcând în mizeria propriei case, fără să mai poată munci, fără să se poată îngriji, apelează la singura soluţie pe care o ştiu: Spitalul de Urgenţă. „Eu nu mai plec de aici, că n-am unde să mă duc. Cine să aibă grijă de mine acasă? Că de-asta am ajuns în halul ăsta“, se plânge Gabriel Sihleanu. În ‘97, s-a pensionat. După o vreme, a început să nu mai iasă din casă. Spune că sunt zece ani de-atunci. Nici