În 1938, psihologul Géza Révész îşi încheia tratatul în două volume despre tactilitate conchizînd că nevăzătorii nu pot fi în stare să judece în mod adecvat lucrările sculpturale şi nici să producă opere de artă de valoare. În pofida unei astfel de concluzii descurajante, pedagogia defectivă a artei a înregistrat între timp progrese marcante, după cum demonstrează deschiderea de galerii tactile şi organizarea de vizite tactile în marile muzee, workshop-uri plastice destinate nevăzătorilor, transpunerea tridimensională a unor tablouri şi modele în bronz ale unor monumente arhitectonice, pînă la realizarea de hărţi tactile ale unor clădiri şi sectoare urbane ori ghiduri turistice audio. O ocazie excelentă pentru schimbul de idei şi prezentarea de noi proiecte între cei interesaţi a oferit-o recenta conferinţă „Arta dincolo de vedere. Metode pedagogice multimodale“, găzduită de Metropolitan Museum din New York, între 16 şi 18 octombrie a.c. Cea de-a treia ediţie a conferinţelor bienale organizate de Asociaţia „Art Education for the Blind“ a reunit reprezentanţi ai unui spectru larg de discipline din ştiinţele umaniste, medicină, tehnologie, curatori şi muzeografi, pedagogi, precum şi artişti, arhitecţi şi muzicieni, apropiaţi prin dorinţa de a face operele de artă şi, deopotrivă, spaţiul urban accesibile persoanelor cu deficienţe vizuale. Cameră tapetată cu miere Constance Classen, istoric al culturii din Montréal şi autoare, printre altele, a unei remarcabile antologii intitulate The Book of Touch, a pus sub semnul întrebării, în deschiderea conferinţei, interdicţia muzeală modernă de a atinge exponatele, invocînd documente ce atestă faptul că astfel de gesturi erau curente nu numai în „muzeele“ din Evul Mediu (pe atunci, catedralele), ci şi în colecţiile particulare din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, cînd era un semn de curtoazie din partea gazdei să le