În pragul iernii, frustrările şi nemulţumirile îşi arată colţii parcă mai voioase decît în tihna festivalurilor din lunile calde. Dar nu despre aceste voioase descărcări de adrenalină aş vrea să vorbesc aici, căci toate festivalurile sînt inegale, peisaje cu urcuşuri şi văi prăpăstioase şi unde hulitele clişee îşi au, şi ele, partea lor de adevăr. Da, un festival, în ciuda tuturor eforturilor de selecţionare, nu poate selecţiona decît ceea ce i se oferă şi, în final, nu poate evita să reflecteze, cum se spunea pe vremea obsedantului deceniu, viaţa, adică viaţa teatrală „aşa cum e ea“. (Şi atunci ar trebui să nu uităm că acest festival a funcţionat „eroic“ cu jumătate din subvenţiile iniţiale, nevoit să renunţe sau să-şi restrîngă ambiţiile, mai ales la capitolul destinat trupelor invitate din străinătate, termen de confruntare şi de revelaţii reciproce important.) Un eşec şi mai multe reuşite Ce cîştigăm şi ce pierdem în acest joc al adevărului? De bună seamă, mult timp pierdut printre cîteva spectacole prăfuite, păstrînd încă luciul şi nostalgia anilor ’70, sau la cîteva experienţe prea ambiţioase, bătînd cu prea multă insistenţă la porţile modernităţii, acum, de cînd postdramaticul are drept de cetate şi serveşte de alibi pentru toate inconsecvenţele, confundînd semnele exterioare, noi tehnologii, bineînţeles, cu sîmburele ascuns ce-ar trebui să vină din înăuntru. Nu aş cîştiga nimic, de pildă, subliniind eşecul spectacolului Alexandrei Badea pe un text de Mihaela Michailov, despre Cum a traversat Barbie criza mondială, ce atacă cu o anume naivitate semnele exterioare şi răsbătute ale consumerismului contemporan, la un nivel dramaturgic ce nu depăşeşte vîrsta cînd fetele se mai jucau cu păpuşi, în ciuda trivialităţii unui limbaj de acum de o banalitate redundantă. O cunoscusem pe Mihaela Michailov mult mai abilă în recontrucţiile sale istorico-dramatice di