Ceea ce facem aici nu e numai apărarea unor exemplare remarcabile din arhitectura românească mai veche, pe care le ameninţă nesimţirea lacomă a investitorilor, ba şi a unor proprietari grăbiţi să părăsească locuinţa părinţilor lor. Nu e nici strădania de a păstra, odată cu acele case vechi, atmosfera Bucureştilor de odinioară, fiindcă, fără ea, cîtă şi unde mai este, am intra într-un decor de împrumut, aşa cum, altădată, fotografii ofereau clienţilor un panou cu găuri în care ei să-şi bage capetele, ca să facă parte din scena pictată pe scîndură sau pe carton, devenind vînător sau mireasă. Este, mai ales, o încercare de a semnala unei generaţii care a crescut fără memorie că între cutare ziduri scorojite şi scrijelate după 60 sau 70 de ani de neîngrijire au trăit oameni interesanţi, a căror amintire merită respectată. Să nu mai căutăm peste tot personalităţi, figuri istorice cu nume de gravat pe marmură. Orice cultură, şi cele mai mari ale lumii, şi a noastră, care nu e dintre acestea, deci măcar aici trebuie bine cunoscută, se face cu oameni cinstiţi şi muncitori, care răspîndesc în jurul lor învăţătură şi despre care cine-i va mai citi încă o vreme va spune că au clădit trainic. De acest fel a fost şi acela pe care-l am aici în vedere.
La nr. 37 de pe strada Romulus, la colţ cu strada Iuliu Valaori, se găseşte o casă fără etaj, numai cu parter înalt, dar întinsă, cu faţada întoarsă spre curte, de unde cîteva trepte urcă spre intrarea deasupra căreia se împletesc iniţialele "I. V." ca un blazon. Numele este acelaşi cu al străzii din spatele casei: aici a locuit Iuliu Valaori (1867-1936). Cine mai ştie astăzi cine a fost el?
Unul dintre acei reprezentanţi ai romanităţii balcanice a căror ambiţie se uneşte cu o fire severă şi o viaţă austeră, oameni de caracter şi de ştiinţă, el se născuse la Moscopole, centru aromânesc de mare tradiţie, iar numele