Podul Millenium e o punte lungă şi subţire din Londra pe care doar pietonii pot circula, ideală pentru turiştii care bat la pas centrul oraşului, făcînd legătura între Muzeul Tate Modern şi Catedrala St. Paul. Dacă ţopăi pe pod îl poţi simţi cum vibrează şi mă jucam adesea în acest fel cît am stat la Londra, la doi paşi de el. Se simte mai ales noaptea, cînd e pustiu, ziua e plin de lume şi ţopăielile tale se pierd în ale celorlalţi. Habar nu aveam atunci că povestea e mai interesantă: după ce a fost inaugurat de regină în anul 2000, Millenium Bridge a fost închis după cîteva zile, se hîţîna periculos. Deşi fusese proiectat să reziste mersului cîtorva sute de oameni, proiectanţii au uitat ceva: oamenii simţeau vibraţia podului, aşa că îşi adaptau mersul la ea. Fiecare individ făcea ceea ce era raţional pentru sine, se adapta la mişcarea podului, dar efectul de masă era contrar: paşii mulţimii se sincronizau şi se crea un efect colectiv care zguduia podul în mod periculos. I s-au adăugat nişte dispozitive care absorb şocurile, astfel încît mişcările individuale să nu se mai sincronizeze pe toată distanţa podului, aşa că acum podul este practicabil, iar unduirea sa a ajuns şi ea obiectiv turistic.

Povestea îi serveşte unui anume John Cassidy ca o parabolă pentru actuala criză economică globală (eseul său a apărut în New Yorker la începutul lui octombrie, se intitulează "Rational Irrationality " The real reason that capitalism is so crash-prone"). Cînd simt că sistemul se clatină, jucătorii financiari (bănci, fonduri de investiţii, state) dau buzna să facă ceea ce e raţional pentru fiecare dintre ei: să-şi retragă banii. Ca şi pietonii de pe pod. Doar că efectul colectiv al unor decizii individuale perfect raţionale este dezastrul: podul e gata să se rupă, economia mondială întră în picaj. Pînă aici nimic nu este chiar grav, am putea spune că aşa se întîmplă