● Cristian Teodorescu, Medgidia, oraşul de apoi, Editura Cartea Românească, 2009.
Am scris şi cu altă ocazie cum, dintre cei optsprezece scriitori prezenţi în celebrul Desant 83, Cristian Teodorescu făcea notă discordantă, realismul său de mediu fiind în total răspăr cu entuziasmul textualist al congenerilor săi. Nicolae Manolescu l-a numit de-a dreptul "cel mai cuminte dintre prozatorii generaţiei ’80, cel mai tradiţional în perspectivă şi cel mai puţin inventiv în tehnicile narative". Dacă reticenţa povestitorului realist faţă de formulele textuale experimentale şi sofisticate programatic l-a făcut atunci mai puţin interesant în ochii criticii literare, ironia naratologiei este că acum, la aproape un sfert de secol de la acel volum colectiv, doar el şi Mircea Cărtărescu mai contează cu adevărat în proza românească.
Debutul din 1985 cu Maestrul de lumini i-a conferit lui Cristian Teodorescu statutul de unul dintre cei mai buni povestitori şi analişti ai mediului social marginal, populat de micii funcţionari, muncitori şi ţărani, navetişti şi pensionari, intelectuali mărunţi, dar mai ales oameni simpli, mai degrabă needucaţi, trăind în tăcere rutina unei vieţi modeste, cu neliniştile, frustrările, problemele şi micile lor mari drame. Un deceniu mai tîrziu, în Povestiri din lumea nouă, mediul şi tipologia personajelor vor fi în pas cu tranziţia din postcomunism: bişniţari şi mici afacerişti, şomeri şi parveniţi, emigranţi şi foşti nomenclaturişti. Mediul e mai pestriţ, ritmul de viaţă şi de moarte " altul, rutina e înlocuită cu nesiguranţa şi, mai ales, cu senzaţionalul, schimbările răzbună letargia lumii de altădată, frustrările "noii lumi" nu mai vin din interdicţia politică, ci din nedreptatea socială şi din capcanele sociale ale tranziţiei. Cu Medgidia, oraşul de apoi, Cristian Teodorescu se întoarce în timp, în anii ’40, într-un orăşel de provinc
