Am avut privilegiul să-l ascult aseară pe Moş Neagu. Îndrăznesc să-i spun astfel pentru că e felul în care decide să se dăruiască cititorilor într-o carte pe care-ar fi vrut-o testament, dar pe care, la rugăminţile editorilor de la Humanitas, s-a lăsat convins să o publice fără să se despartă de noi – ‘Amintiri şi poveşti mai deocheate’.

‘Ştiţi, spunea aseară dând autografe unor tinere, acum nu ne mai adresăm oamenilor cu ‘dumneata’. Pare o impoliteţe, deşi trecem rapid de la ‘dumneavoastră’ la ‘tu”. Această remarcă m-a făcut să mă gândesc că modul în care ne adresăm oamenilor ar trebui să exprime în primul rând ceva despre ei, apoi despre noi înşine, deşi, de cele mai multe, ori e invers. Faptul că venerabilul Neagu Djuvara alege să ni se înfăţişeze ca Moş Neagu într-o carte care descoperă amintiri din copilăria sa şi fapte mai deocheate ale istoriei exprimă cumva chiar felul în care cere să fie privit acum de către public: cu îngăduinţă. Această curtoazie din partea unui om care a făcut şi a traversat istoria este irezistibilă.

Aşa a şi ales să se apropie apropie de noi Neagu Djuvara. A fost imediat iubit de către tineri şi admirat de multe categorii de public. N-a scris cărţi ca să ne dea lecţii, ci ca să ne curteze. În volumele sale, evenimentele istorice sunt relatate cu strădania de a ne face să ne simţim bine în pielea noastră de români. Istoria livrată de manualele lui Ceauşescu a ridicat faptele şi figurile pe un soclu menit să ne intimideze, nu să ne apropie de sensul lor şi, astfel, de rostul nostru. Dar, Neagu Djuvara ne-a vorbit despre istoria noastră chiar aşa, ca un moş, în stilul pişicher în care ne-a povestit, de pildă, isprăvile sale de băieţandru. Şi ne-a cucerit.

Se poate să fie o perspectivă subiectivă a istoriei. Autorul şi-o asumă şi are capacitatea de a se ironiza citând inşi care l-au catalogat drept ‘venerabil amator de i