Cum Dumnezeu să pui în scenă un basm în zilele noastre? Pe cine mai interesează? Nici copiii nu mai marşează. Ori e cu StarTrek, cu pac-pac, cu karate, cu manga – ori ba. Totuşi, un basm – nu s-ar mai putea stoarce cîte ceva? La urma urmei, poveştile astea conţin ele ceva adevărat, peren. Totul e să ştii să scoţi la lumină sensul ascuns. Care nu e nicidecum ăla de-l ştie lumea. E altul. De exemplu, Turandot. De ce e ea crudelă şi căsăpeşte la prinţi pretendenţi la mîna-i? Prostul ăla de Carlo Gozzi habar n-avea de tata Freud. Dar Andriy Zholdak ştie. Şi pricepe repede că ea se revoltă împotriva condiţiei femeii reduse la un orificiu. Aşa că o pune pe Turandot să ţipe isteric nişte tirade introductive, scoase parcă din vulgata feminismului agresiv şi stupid, ca să priceapă şi caracuda din sală. Şi, ca totul să fie clar, mai sugerează şi o relaţie incestuoasă cu tatăl, care a crescut-o singur, doar e la mintea cocoşului că, dacă fata nu vrea soţ, atunci vrea tată. N-ajunge. Să mai căutăm sensuri. Cine mai e crud, la ce trimite povestea asta, cum o modernizăm, ca să vadă poporul că arta e nepieritoare şi basmul – da, da, basmul – e încă actual? Păi, naziştii au fost cruzi, ştie toată lumea. Aşa că-i îmbrăcăm pe toţi bărbaţii, din ambele tabere, că nici unii nu-s doar buni sau doar răi, în costume de ofiţeri nazişti, le punem şi zvastici pe braţ, ca să nu ratăm cumva mesajul – cine-i gol primeşte o zvastică tatuată pe-o bucă, ce mişto! – şi-i punem să se bată între ei; pe împărat îl facem Hitler şi-l punem să se plimbe ţanţoş cu aripi negre de acvilă nazistă, apoi să dirijeze operaţiunile de război pe o hartă, aşa cum am văzut noi în filme. Ca să nu fie nici un dubiu, împăratul-Hitler rosteşte cîteva monologuri à la Mein Kampf despre neam şi mîntuire, iar pe ecrane laterale şi centrale se proiectează secvenţe cu avioane de război şi cu camere de gazare. Totuşi, o