Nu încetează să mă uimească acelaşi spectacol, zi de zi: personaje care vorbesc monocolor, într-o singură direcţie, ca şi cum discursul lor s-ar produce de la bara unui tribunal şi din perspectiva unui singur client. Oameni care afişează certitudinea ultimă, indiferent de subiect. Avocaţi care apără până în pânzele albe poziţii contrare, maşinării de găsit explicaţii, argumente, metafore pentru a apăra o teză prestabilită. Nu e vorba doar de contextul electoral, când pare de la sine înţeles că pledoariile devin agresive, vocale, pline de retorică. Înregimentarea se petrece peste tot, în cele mai variate contexte umane. Oamenii îşi asumă rapid certitudini ultime, sunt una-două apodictici. Sunt rare persoanele care îşi trec gândurile şi vorbele printr-un filtru viu, neîncremenit, care lasă să se vadă nesiguranţa şi răz-gândirea. De cele mai multe ori, oamenii apără cu înverşunare informaţii pe care le-au auzit cu cinci minute mai devreme ca şi cum le-ar stăpâni dintotdeauna. Şi devin de-a dreptul feroce atunci când au repetat de câteva ori certitudinea respectivă. În cheie electorală, mi se pare o eroare evidentă: să crezi că-ţi pierzi din credibilitate dacă admiţi că ai greşit la un moment dat, dacă spui “nu ştiu” sau dacă recunoşti că oponentul tău are dreptate din când în când. Toată gândirea este de tip avocaţial: să cauţi argumente pentru un răspuns pe care îl ai deja. Vrei să-ţi scoţi clientul nevinovat de fiecare dată şi să demonstrezi eroarea părţii adverse. Toate reacţiile, opiniile, frazele sunt trecute printr-un filtru pervers: prima dată, ai răspunsul corect, al taberei tale şi, în funcţie de acesta, găseşti argumentele. În numele “partidului”, se găsesc cele mai halucinante justificări, când s-ar putea scăpa din capcanele absurdităţii printr-un simplu “no comment”. În jocul acesta au căzut şi intelectuali de marcă, a căror inteligenţă este bruiată