Odată, împărăţia cerurilor le era promisă celor săraci cu duhul. Altădată, înc-o dată, plaja elizee, coborîtă pe cerurile sublunare, le era promisă săracilor. Dar nici utopicul creştinism al începuturilor, nici comunismul iluziilor nu au putut rezista forţei protestantismului. Acesta este, azi, principiul realului, al globalizării muncii: nu al muncii cu cartea ori cu oţelul, ci al muncii cu munca, adică a simulacrului torturii şi a torturii simulacrului. Tot odată, bogăţiile strînse de creştin nu îl urmau în lumea de apoi, prin graţia principiului nudismului ontologic: „goi ne naştem şi goi murim“. Lăsate în urmă de somnul sau lenea post-mortem a decedatului, bogăţiile rămîneau să-i înrăiască pe moştenitori şi dezmoşteniţi deopotrivă. Mai tîrziu, catolicii au inventat purgatoriul (inexistent în creştinismul primelor veacuri, în ortodoxie sau în protestantism). Loc de muncă şi de alte feluri de chinuri, purgatoriul a fost inventat pentru bancheri, acei inventatori ai timpului nenatural sau demonic, ca să le dea o speranţă, chiar dacă mediocră, că în lumea de apoi nu pe toţi îi aşteaptă chinurile iadului. Bancherii nu-şi puteau lua cîştigurile mundane dincolo de moarte, dar, cel puţin, puteau spera că nu vor arde în Gheheena pentru că i-au fi sărăcit prin nemuncă dubioasă pe cei de la cooperativa universală „Munca în Zadar“. Abia prin veacul al şaisprezecelea s-a lărgit sita strîmtă a morţii, lăsîndu-l pe om să-şi ia Dincolo de sine şi cu sine ce agonisise pe pămînt. Cel puţin aşa au propovăduit Luther şi, mai ales, genevezul Calvin, maeştrii dintîi ai protestantismului. Aşa că omul din nord, nemaiavînd scuza lenevoasă a nudismului ontologic, s-a pus pe munca serioasă care l-a făcut, din om, neamţ. Iar nemţii s-au înmulţit ceva teribil, unii s-au făcut olandezi, alţii englezi, americani, canadieni, australieni şi alte alea. Dar doar puţini au rămas elveţieni. C