M-aş fi bucurat să fie una dintre glumele lui monumentale în care, după ce toată presa i-a făcut ferparul şi parastasul cu o necuviincioasă grabă, va apărea brusc după un paravan şi ne va spune râzând: "Ţară de biciclişti!"... Sau: "Vă e milă? V-am luat banii!"...
N-a fost aşa. Am sperat că acest lucru este totuşi posibil atunci când, după ce am întrebat-o, temător: "E chiar atât de grav, doamnă?", Gabriela Dinică mi-a răspuns, cu o voce obosită: "Da, e grav. Dar nici douăzeci la sută din ce se spune la televizor". Profesorul Beuran mi-a spus şi el, în urmă cu o săptămână, că sunt unele semne de ameliorare. Au fost, într-adevăr, dar pentru puţin timp...
Malraux scria că cel mai cumplit lucru în moarte e faptul că face irevocabil tot ceea ce a precedat-o. O vorbă rea sau un gând urât pe care l-ai adresat celui care nu mai este - sau un cuvânt bun pe care ai amânat să i-l spui devin, prin moarte, iremediabile, definitive. Mă gândesc că, în această perspectivă, sunt oarecum norocos. Ultimul lucru pe care l-am scris despre marele actor este destul de îndepărtat (în 2007), dar mă scuteşte de o remuşcare mai mare - aceea de a nu fi mărturisit la timp despre el. Reiau aici ca pe o formă de priveghi acea mărturisire pe care nu am nici un motiv s-o consider inactuală. Cu aceleaşi cuvinte, la acelaşi timp prezent al relatării şi cu aceeaşi amărăciune a unei culpe colective, devenită de-acum irevocabilă...
Gheorghe Dinică este actorul român cu cel mai bogat palmares cinematografic (peste 90 de filme), dar cu cele mai puţine roluri principale. Cu excepţia filmelor "Patul conjugal" şi "Cuibul Salamandrelor", nu a fost distribuit decât în roluri secundare. Nici măcar în filmul lui Blaier, "Prin cenuşa imperiului", cu care a câştigat, la Karlovy Vary, în 1976, premiul pentru cel mai bun actor, nu a avut rolul principal, acesta fiindu-i atrib
