Nu ştiu cum, încet-încet, Gheorghe Dinică şi-a transformat urâţenia în aur. Aveam 8 ani când am văzut la cinema filmul „Revanşa“. Mi s-a părut fantastic. Ce mai, era ca filmele americane. Aşa gândeam atunci. A fost prima întâlnire cu Dinică. De atunci a făcut parte din viaţa mea. Copilăria a fost marcată de „Cuibul Salamandrelor“, „Explozia“, „Prin cenuşa imperiului“. Odată cu moartea lui, realizez cât m-am îndepărtat de acei ani. Rareori mă gândesc la propriul sfârşit, dar pierderea unui reper îmi aminteşte că viaţa e doar o scurtă călătorie.

Dacă te uiţi la filmografia lui Dinică, ai senzaţia că a jucat în toate producţiile româneşti de la război încoace. E un simbol cultural care a trăit modest şi a jucat până la capăt. A suferit mult la sfârşit, dar imaginea lui de dur nu a fost ştirbită de această suferinţă.

Nu ştiu cum îşi gândea rolurile. Nu ştiu dacă era un perfecţionist sau juca din instinct, dar ştiu un singur lucru: toţi regizorii de film voiau să-i ofere un rol. Cred că i-a refuzat pe mulţi. Avea o mobilitate senzaţională de a trece de la o stare la alta, de la laşitate la duritate. Amintiţi-vă de Diplomatul din „Prin cenuşa imperiului“. Face un rol formidabil de ratat cu un bun instinct de supravieţuire. Amintiţi-vă de Bastus din „Columna“, în care, din punctul meu de vedere, se apropie de căinţa şi frica de moarte a unei reprezentări magistrale a lui Iuda. În film, Bastus e cel care-l vinde pe Decebal romanilor.

Amza Pellea a fost un actor mare, Toma Caragiu a fost un actor mare, Octavian Cotescu a fost un actor mare. Toţi au jucat în filme cu succes la public, dar nu-mi amintesc nicio replică de-a lor. „Nu trage domn’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!” e însă o marcă a culturii populare româneşti.

Gheorghe Dinică a fost un actor urât. A apărut într-o epocă în care succesul în breaslă avea legătură cu fizicul.