Din totdeauna, oamenilor le-a fost frică de foamete, de secetă, de grindină, de inundaţii, de cutremure, de boli şi mai ales de molime. Odată cu izbucnirea războiului din 1941, mamelor şi nevestelor le era teamă ca fiul sau soţul să nu fie rănit sau luat prizonier şi, Doamne fereşte, să nu fi căzut pe câmpul de luptă. Şi cu timpul, după "istoricul" 23 august, frica şi-a destupat izvoarele: să nu-ţi şterpelească ruşii oaia, porcul sau viţelul din bătătură, să nu-ţi smulgă hăţurile din mână şi s-o ia la sănătoasa cu căruţa şi caii, la oraş, să nu jecmănească magazinele şi să încarce marfa cu rafturi cu tot, pe stradă, să nu te uşureze de ceasul de la mână (aveau o deosebită slăbiciune pentru ceasuri) şi pe cei, mai rari, care deţineau o maşină, să-i exproprieze în doi timpi şi trei mişcări, înjurându-i ca pe nişte "burjui" ce erau, sau dacă aceştia schiţau un gest de împotrivire, ameninţându-i şi culcându-i neîntârziat la pământ cu "balalaica", mai pe înţeles, cu pistolul automat "Kalaşnikov".

În scurtă vreme, grosul Armatei Roşii s-a scurs înspre Apus, iar peste un deceniu şi mai bine, chiar - mare minune - a părăsit ţara. Dar frica n-a dispărut. Şi-a găsit alte izvoare, parcă din ce în ce mai multe. }ăranii (cu deosebire cei înstăriţi, dar nu numai ei) se ascundeau pe coclauri, de teamă să nu-i găsească perceptorii acasă, veniţi să încaseze impozite (exorbitante) şi colectorii silindu-i, sub ameninţarea puşcăriei, să predea faimoasele cote, iar după aceea, ferindu-se cât au putut de activiştii extrem de zeloşi, care voiau cu orice preţ (inclusiv al bătăilor, al condamnărilor şi chiar al execuţiei prin împuşcare) să-i înscrie în gospodăria colectivă, pe ruseşte kolhoz.

Frica devenise omniprezentă. Oamenii înspăimântaţi, mai ales la oraş, nu mai ţineau icoana în casă, pe perete, nu mai duceau copiii la biserică, îi sfătuiau cu asprime să