Antologia personală Laptele negru, împreună cu antologia Climatul fulgerului: poeme regăsite, 2001, oferă o perspectivă de ansamblu mai aproape de ordinea şi aventura poeziei lui Radu Ulmeanu. Priveliştea se desfăşoară pe întreaga rută începând dinaintea apariţiei primului său volum din 1979, Patinoar, şi până la cea mai "recentă" poezie, din iulie 2005, selectiv cuprinse în antologia de faţă. E o reaşezare a poemelor într-o formulă care indică adevărata cronologie, de la 1965 încoace. Poetul a parcurs, cum se vede, promoţiile principale de la şaizecism la nouăzecism, încât domeniul său se arată în context şi în "figura" sa, greu de înseriat. Fiindcă avem de-a face cu o poezie care, deşi se întâlneşte cu cea a unor poeţi mai vechi şi mai noi, are însemnele ei particulare. Pentru cine intră atent pe acest tărâm e clară relaţia dintre "vocea" proprie şi voinţa de comunicare cu lumea poetică. Funcţionează bine ecuaţia apropiere-despărţire, încât, şi în cazul lui Radu Ulmeanu, refuzul "modelelor" nu exclude convergenţele. Dar, neîndoios, există o parte a sa de lume unde "colcăie" "stelele şi pustiul": "Cu ochii rupţi / de sete mă întorc / în jurul sufletului meu şi rabd / să mă desfacă umbra mea, / sub casă aşteptând să vină mirii. // O linişte de foc se face scrum, / pe zaruri albe se roteşte / luna şi strigă-n polul nord / al morţii mele pinguinii" (Pe partea mea de lume, 1968). "Întâlnirile" au loc mai ales cât priveşte raportarea la Cosmos, dar, repet, contează înainte de orice inspiraţia orgolioasă şi simplă, în registrul poetic al emfazei ludice: "Nu-mi trebuie modele / pentru facerea lumii, / doar un ciripit de pasăre / ca impuls iniţial" (Argument). E marota romantică a înfruntării Creatorului suprem: "Stă acum singur poetul / faţă în faţă cu Dumnezeu / şi se privesc în lumina ochilor. // Se citesc unul pe celălalt, / se comentează unul pe celălalt, / iar lu