Mi-a telefonat o necunoscuta, la România literara:
- As vrea sa vorbesc cu Alex. Stefanescu.
- Eu sunt.
- Ce bine ca v-am gasit!
- De ce?
- Va caut de multa vreme.
- Si ce doriti?
- Stiti, eu am un prieten…
- Ma bucur.
- Prietenul meu e mai tânar decât mine.
- Felicitari!
- Fiind mai tânar, e timid.
- Inteleg.
- De aceea, il reprezint eu. Sunt un fel de avocat al lui.
- Ca Jacques Chirac, cândva, pentru România…
- Da. De curând, prietenul meu a publicat o carte. V-a trimis si dumneavoastra un exemplar.
- …
- L-ati primit?
- Ce titlu are cartea?
- Columna sufletului.
- A! Nu tin minte sa fi primit asa ceva.
- Credeti ca n-a ajuns?!
- Poate c-a ajuns. Dar, va spun sincer, primesc zeci de carti in fiecare saptamâna, prin posta. Plicurile de saptamâna asta nici nu le-am deschis…
- Vaaai! Dar aparitia acestei carti e un eveniment, si pentru prietenul meu, si pentru mine!
- Va cred. Si va respect sentimentele. Trebuie sa intelegeti insa ca pentru mine nu e. Cum ar putea fi, daca primesc, cum v-am spus, zeci de carti in fiecare saptamâna?
- De data asta, e un caz special.
- Asa spune toata lumea. Oricum, doamna, nu trebuie sa va inchipuiti ca voi ignora cartea prietenului dumneavoastra. Este adevarat, nu citesc toate cartile pe care le primesc. Dar cel putin le rasfoiesc, imi fac o idee in legatura cu ele.
- Nu e suficient. Noi avem nevoie de o cronica literara.
- Asta nu va pot promite.
- Dar v-am trimis cartea…
- Trimiterea, doamna, este facultativa. Nu v-a cerut nimeni asa ceva. Faptul ca unii autori imi trimit carti, din propria lor initiativa, nu creeaza din partea mea obligatia de a scrie despre ele. Dar nici nu inseamna ca sunt hotarât sa nu scriu. Imi pastrez libertatea de a decide ulterior, de unul singur, fara s
