Cînd dai semne că intri în folclor ţi-ai atins obiectivul: eşti c-un picior în posteritate. Cazul lui Gheorghe Dinică e, în ciuda grelei pierderi, foarte fericit (atît cantitativ, cît şi calitativ). Contează mai puţin că Dinică a descins în folclorul urban în principal ca un imens boem, deşi prioritate ar fi trebuit să aibă enormul actor. Important e să nu uităm lecţia esenţială a maestrului: viaţa e scurtă; n-are rost să prindem 75 de ani plictisindu-ne.

I. Necrologul

Cînd moare un mare artist, televiziunile se bat furibund în necrologuri. Cel al Antenei 3 era deja scris pe 30 octombrie, ca să fie la îndemînă pe server şi, la o adică, să ia faţa concurenţei îndoliate cu minimum 30-40 de secunde. Tonul sobru, comemorativ, şi lexicul de doliu, împănat strategic cu sintagme colosale, dar general valabile, sugerează întregii naţiuni că ei, jurnaliştii de la centru, care ştiu să filmeze lacrima în detaliu, au înţeles exact despre ce e vorba. Şi au dimensiunea precisă, aproape matematică (în termeni de audienţă), a ireparabilei pierderi. Îmi pare rău s-o spun, mai ales în cazul lui Dinică: nu, n-o au.

Am văzut, în ample imagini de arhivă, un om căruia viaţa i-a dat 97 de titluri în filmografie şi 75 de ani de viaţă. Iar despre anii ăştia am putut afla, la cald, următoarele: că Dinică a fost un mare actor care a cîntat cu Nelu Ploieşteanu; îi plăcea muzica de pahar şi a jucat în telenovele. Lucruri perfect adevărate, monşer. Dar, dacă aş fi picat alaltăieri în cap din Lună sau Guineea-Bissau, n-aş fi înţeles din carcaletele omagial de ce omul ăsta mai degrabă tăcut, mucalit şi sarcastic a meritat un articol atît de onorant în New York Times (în care, să reţinem, se face vorbire despre rezistenţa lui la comunism şi comparaţia lor cu Robert de Niro).

“Am filmat şi nopţi, am filmat şi zile / Pentru tine, draga mea, ca să te simţi bine”… Refrenul (uşor