"Gheorghe Dinica nu este un actor, este o opera de arta". Mai mult decat aceste vorbe ale lui Florin Zamfirescu, nici nu poate fi spus despre marele artist. Dar momentul trecerii acesteia tacute merita un strop de mediatie.
Priviti in jur unde am ajuns, noi romanii!
Uram cu sete, impartiti in tabere absurde, irationali, spumeganzi fara argumente si luciditate, inversunati de bete bagate prin gard din toate directiile. Punem pasiune acolo unde ar trebui sa existe doar luciditate si argumente logice si reci. In schimb, acolo unde ar trebui sa fim delicati si sensibili, devenim reci si pragmatici, aproape mercantili.
Trecem pe langa oamenii importanti, pe langa valorile autentice, pe langa momentele cu adevarat cruciale indiferenti si grabiti, indreptandu-ne stupid, precum fluturii spre lampa, catre focuri de artificii din care nu ne alegem, de fapt, cu nimic altceva decat cu senzatii. Ne consumam energia inutil in razboaiele din trafic, in fata televizorului, in lupte corp la corp pentru un ban in plus.
Si intr-o zi, realitatea ne izbeste in moalele capului. Descoperim locurile goale de langa noi, intelegem cat de putina importanta le-am acordat celor cu adevarat importante si cat de putin ne-am bucurat de cele cu adevarat valoroase. De obicei prea tarziu. Exista putine momente, evenimente si mize care sa merite atata involburare. Doar cele cruciale ale vietii.
Moartea lui Gheorghe Dinica, rapida, neprecedata de vreo boala cronica letala care sa fi pregatit oarecum disparitia, ar trebui sa ne puna pe ganduri. La fel si personalitatea marelui artist.
Cultul lui pentru lucrul bine facut, pentru perfectiune, grija de a nu dezamagi chiar si atunci cand, multi gandesc, si-ar fi permis o oarecare relaxare, faptul ca a jucat literalmente pana cand nu s-a mai putut tine pe picioare, modestia lui dezarmanta
