Maestrul Gheorghe Dinică a fost înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul Bellu. Sute de oameni s-au înghesuit să-l conducă pe ultimul drum, călcând în picioare mormântul Mariei Tănase şi pe cel al lui Grigore Vasiliu-Birlic.

Lume pestriţă se strânsese în foaierul Teatrului Naţional, înainte ca slujba religioasă să înceapă la căpătâiul maestrului Dinică. Colegi, prieteni, cunoscuţi, admiratori, gură-cască. Televiziunile transmit la foc continuu. "I-am prins pe toţi, şi pe Zamfirescu, şi pe Moraru. Am trei casete deja", dă raportul un reporter prin telefon. Mircea Albulescu e vizibil deranjat de bliţul unui fotograf. "Ne dă iar la ziar", zice mai mult pentru sine. "Caramitru!", îşi dau coate două plasatoare când îl văd apropiindu-se pe directorul Teatrului Naţional.

"Hai că intri la gardă", îl zoreşte cineva şi îi întinde o banderolă neagră să o pună pe braţ. Colegii maestrului îl veghează pe rând la căpătâi. Din boxe se aude o muzică funebră. "Doamna Gabi ar fi vrut să pună cântecele domnului Dinică, dar nu i-au dat voie", îmi şopteşte cineva din apropierea familiei. Foaierul e tapetat cu jerbe, coroane şi buchete de flori. Ion Iliescu îşi aduce ultimele omagii. "Precis apare şi Băsescu, la cât SPP mişună pe aici", spune cineva.

Oamenii se îngrămădesc deja în foaierul care devine neîncăpător. Printre ei, bărbaţi cu copii în braţe, garderobiere de la Buftea, două lucrătoare de la REBU, cerşetori. Un tânăr care se sprijină în cârje se plimbă printre privitori. "Am venit la toate înmormântările actorilor", îmi spune. Îl întreb de ce: "Pentru că e dureros", spune şi zâmbeşte bolnav. Din capătul scărilor, un bărbat fotografiază catafalcul. Comportamentul celor din jur te face să crezi că aplecarea spre morbid a naţiei ăsteia nu va dispărea niciodată.

Colegii maestrului, actorii, îşi feresc cu greu feţele plânse de camerele televiziunilor şi de bliţ