Există limite ale bunului-simţ. De exemplu, dacă cineva te calcă pe coadă rău de tot, până la urmă tot îi trânteşti una verde-n faţă, "ia mai du-te-n mă-ta", indiferent de atmosfera care domină discuţia respectivă. Asta ar putea fi limita superioară a bunului-simţ. Care intervine în momentul în care orice reflex al unei educaţii decente, orice putere de stăpânire de sine exersată de-a lungul anilor în medii propice, sunt depăşite de o realitate vulgară, brutală şi, câteodată, exasperant de insistentă.

Este perfect justificabilă această limită a bunului-simţ. La fel ca şi cea inferioară. Care poate fi identificată în ceva de genul: stai să te gândeşti cât timp pierzi dacă ajuţi un bătrân la coadă, sau când te oferi să cari sacoşele unei femei în speranţa că te va refuza. Totuşi execuţi manevrele necesare dacă nu intervine un neprevăzut salvator. Rămâi care va să zică în limitele bunului-simţ, chiar dacă ai atins cu fundul limita inferioară.

Ei bine, dincolo de aceste limite intervine universul nesfârşit al nesimţirii. Nesimţirea nu are limite. E ceva fascinant. Dincolo de perimetrul îngust al bunului-simţ, se deschide orizontul fără margini al nesimţirii. Despre fascinaţia nesimţirii, despre miracolul pe care ea îl reprezintă în viaţa de zi cu zi a oricui, nu se poate vorbi în cuvinte. Mult mai sugestivă este expresia feţei atunci când simţurile unei persoane iau contact cu nesimţirea.

Este ceva firesc, dar totodată brusc şi mereu surprinzător, nu ştiu cum să spun, ca o ploaie de stele... ba nu! Pentru că ploaia de stele este un fenomen cosmic mult mai rar decât ceea ce îţi poate oferi nesimţirea. Este ca un apus de soare însângerat. Metaforă banală în comparaţie cu surpriza, trăirea profundă pe care ţi-o provoacă nesimţirea. Nesimţirea este ca atunci când într-o zi senină, umplută de lumina soarelui, brusc, din motive care nu au le