M-am tot luat cu tîmpenii săptămîna asta şi n-am scris despre două lucruri importante. În legătură cu măreaţa aniversare a unui episod aproape religios din generaţia noastră, mi-a atras atenţia Anca Grădinariu. Adică Fight Club. Şi apoi, o menţiune despre un Eco neobosit.
S-au făcut 10 ani de cînd se lansa cel mai iubit, hulit film al ultimelor două decenii, Fight Club. Din generaţia mea, fiecare a luat ce-a vrut şi ce-a putut din Fight Club. Unii l-au luat de imn macho. Alţii l-au luat ca pe un imn anti-macho. Anticonsumism. Revolta de tip nou. În orice caz, un film despre un grup de băieţi disperaţi care se redescoperă bărbaţi, totul cu întorsături complet neaşteptate de situaţie, un Brad Pitt frumos şi exploziv şi un Norton pe care şi muşchii sînt depresivi şi intelectuali. Am rămas mască atunci cînd l-am văzut – 10 ani!.. E ceva cu totul special. Revolta primise o imagine cult nouă, la nivelul unui Cobain în muzică. Un Brad Pitt într-un autobuz rîzînd de un mascul dintr-o reclamă penibilă… Fight Club, un soi de videoclip chic cu idei măreţe, ca să modific puţin ideea din ce voi cita…
Să privim un trailer cu Pixies şi where is my mind pe fundal. Melodia face cît jumătate din film. Şi filmul nu e puţin. Senzaţia e aceeaşi: dă-ţi foc la tot ce ai şi aprinde-ţi o ţigară.
Nu mi-a plăcut niciodată să-mi decriptez filmele din mistica personală. Dar dau un citat din New York Times-ul de săptămîna trecută, cu un Murdoch întrebîndu-se ce dracu’ a fost în capul lor cînd au băgat banii în aşa ceva. Ador scena.
In his memoir Art Linson, a producer of the film, describes the aftermath of the first screening at the 20th Century Fox lot: ashen-faced executives imagining their higher-ups (including Rupert Murdoch) “flopping around like acid-crazed carp wondering how such a thing could even have happened.”
Să-i lăsăm pe Norton şi Fincher să vor
