Nu agreez sloganurile patriotarde potrivit cărora tot ce-i românesc e perfect numai pentru că-i românesc. Ca toate naţiile de pe Terra, avem şi noi destule neajunsuri care nu ne fac cinste. Dar avem şi multe lucruri bune, unele chiar foarte bune. Iar în constelaţia acestora din urmă consider că pe un loc de seamă se află limba noastră. (...)

Fac această afirmaţie nu numai pentru că – vorba lui Nichita Stănescu – limba română este patria mea. O fac, mai ales, pentru că, alături de spaniolă, de franceză, de italiană, ea se numără, realmente, printre cele mai frumoase limbi care se vorbesc astăzi în lume… Şi notez aceste gânduri nu din intenţia de a ce tind să o mutileze. Agresorii fiind nu atât acele persoane neştiutoare ce vorbesc cu „este multe“ şi nici măcar cele care, dintr-o incultură plină de aroganţă, „îmbogăţesc“ vocabularul cu termeni ca „almanahe“ ori „succesuri“. Vinovaţii principali sunt, de fapt, diverse „personalităţi“ cu funcţii înalte şi pretenţii aşişderea, ce ocupă locuri vizibile în Parlament, în Guvern, în instituţii de cultură, dar cărora le pasă mai puţin de limba de care se servesc, decât de peria cu care îşi şterg pantofii. Unul din „cancerele“ lingvistice pe care aceştia le diseminează, cu obstinaţie, mai ales prin mass-media, este combinaţia „ca şi“, folosită unde trebuie şi – cu osebire – unde nu trebuie. Adverbul „ca“ este foarte rar combinat cu conjuncţia „şi“, cele două părţi de vorbire putând fi utilizate împreună doar cu sensuri precum „întocmai ca“, „la fel ca“ („calculează ca şi un bun matematician“), „aproape“, „aproximativ“ („contractul e ca şi încheiat“) sau „în calitate de“. Da Publicitate r în nici un caz „şi“ nu poate avea rolul de „tampon“ întru evitarea unei cacofonii. Mai ales acolo unde – aşa cum se întâmplă cel mai frecvent – nici măcar nu se profilează o asemenea asociere neplăcută de sunete. Iată doar câteva mostr