În desemnarea depreciativă a prostituatei (dar şi a "femeii imorale" şi a femeii în genere), o zonă metaforică specifică şi foarte rezistentă este cea a "obiectului (de îmbrăcăminte) uzat": boarfă, gioarsă, buleandră, treanţă, zdreanţă, ştoarfă etc.
Cel mai cunoscut şi mai folosit termen din întreaga serie este boarfă, care aparţine în prezent lexicului familiar, cu sensul destul de general de "obiect de uz personal" (nu numai de îmbrăcăminte) şi cu o conotaţie ironică şi peiorativă. Originea cuvântului este necunoscută, dar vechimea sa în limbă e apreciabilă. În Dicţionarul limbii române (DA, Literele A-B, 1913), e înregistrat (în forma de plural borfe) la Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce; forma boarfe are atestări ceva mai târzii. Dicţionarul înregistrează şi alte două forme de plural - borfuri şi borfeturi. În însemnările de călătorie ale stolnicului Constantin Cantacuzino (text reprodus în Fl. Dimitrescu, Contribuţii la istoria limbii române vechi, 1973), într-un registru de limbaj mai puţin solemn, mai apropiat de colocvialitatea oralităţii, există chiar un diminutiv de la boarfe: "Am lăsat la dascalul Vartolomei o păreche de dăsagi cu nişte cămeş şi alte borfuşoare" (anul 1666, p. 117).
Iorgu Iordan discută termenul boarfă, cu sensul "femeie stricată" în Stilistica sa din 1944; cuvântul apare şi în dicţionarele mai noi de argou şi limbaj familiar, inclusiv în cele on-line ("e plin de boarfe pe Calea Victoriei după 9-10", 123urban.ro).
De la boarfă s-a format în ultima vreme un derivat colectiv, chiar mai marcat peiorativ: borfet (cu sufixul -et, ca în tineret, păsăret etc.); cuvântul ar putea fi mai vechi (şi atunci ar fi stat la originea formei borfeturi), dar lipsesc atestările sale în forma de singular. Pe la începutul anilor �90, borfet circula cu acest sens colectiv: "Ceva borfet, o ţoapă, o pipiţă"
