Când lna a hotărât să publice transcrierea înregistrării „băieţilor la iarbă verde“ i-am spus că eu nu cred că merită. Nu merită pentru că, din punctul meu de vedere, agenda noastră, a jurnaliştilor de la GdS, nu se suprapune cu agenda cititorilor. Mai simplu, eu cred că această afacere nu-l interesează pe cititor.

De mulţi ani, canalizaţi de organizaţii neguvernamentale cu rol benefic pentru presa locală, Centrul pentru Jurnalism Independent, Freedom House sau Agenţia de Monitorizare a Presei, ne-am ocupat la GdS, cu multă atenţie, de latura deontologică a meseriei noastre! Pentru noi, în afară de practicarea curată şi onorabilă a meseriei, nu a existat altceva. Chiar dacă de multe ori, economic, am pierdut. Am preferat ca la începutul anului să ne reducem salariile, şi aşa mici, cu 10%, cu multă durere ne vom despărţi acum de câţiva colegi, am deranjat cititorii scăzând numărul de pagini sau mărind preţul ziarului, dar am refuzat să facem compromisuri.

Nu ştiu şi nu cred că eu sau altcineva de la GdS a pretins avantaje de orice natură pentru a scrie sau a nu scrie ceva. Ceea ce am aflat întotdeauna am publi-cat şi nu am ţinut dosare „la sertar“. Nu am şantajat niciodată pe nimeni. Nu am făcut niciodată titlu de glorie din acest comportament. La GdS, aceasta este normalitate. Dar, ca indivizi, avem simpatii şi avem antipatii. Orice om are. Aceasta nu înseamnă că suntem vânduţi.

Există însă jurnalişti, colegi de breaslă, vrem, nu vrem, care împărtăşesc alte valori. Banul şi comanda politică ţin loc de deontologie. Şi, cum se întâmplă de fiecare dată, publicul care percepe acest lucru generalizează. În ochii publicului, toţi devenim şantajişti şi în slujba intereselor obscure. De aceea condamnarea unor „mere putrede“ mi s-a părut o luptă pierdută. Atât de mult au insistat şi atât de mulţi au făcut-o încât s-a inoculat în conştiinţa publică ideea omogeni