Mult discutata şi disputata carte a Martei Petreu Diavolul şi ucenicul său, recent apărută la Polirom, nu este nici o punere sub acuzaţie a lui Mihai Sebastian şi nici măcar a lui Nae Ionescu. Atmosfera de procesivitate, de reglări de conturi, de critică sau de apărare pătimaşă şi patetică a trecutului a creat un stereotip mintal potrivit căruia orice pronunţare asupra acestui trecut - începând cu perioada interbelică şi terminând cu evenimentele din decembrie 1989 - este, forţamente, un rechizitoriu. Această cheie de lectură întunecă deseori judecăţile, perverteşte sensul textului; nu există o probă mai bună a acestui tip de stereotipie decât avalanşa de texte care a semnalat succesul cărţii, deocamdată sulfuros. În societatea post-comunistă (urmând uneia post-bizantine), vigoarea invectivei devine aproape singurul mod de-a te face auzit. Răzbate ceva din excitaţia disputelor teologice despre lumina increată, vibrând de imprecaţii monahale (sau a graeculilor din jurul Hipodromului), peste care se suprapune vuietul luptei de clasă. Moderaţii sunt clasaţi automat papălapte.
Cartea Martei Petreu, spuneam, nu este, nu cată să fie, nicidecum un rechizitoriu, cum au fost unii ispitiţi să afirme. Autoarea încearcă un demers de natură psihologic-psihanalitică, pe care-l urmăreşte cu rigoare. întreaga carte este străbătută de unul şi acelaşi fir roşu: dependenţa psihică a lui Mihai Sebastian faţă de Nae Ionescu, aproape fără abatere din 1927 până în 1934, apoi subterană şi mai puţin tiranică, dar insistentă, după publicarea faimoasei prefeţe la De două mii de ani, până la moartea lui Nae în 1940 şi chiar dincolo de mormânt, în visele lui Sebastian. Este o tentativă, trebuie să o spunem: reuşită, de restituire a unei pasiuni, a avatarelor unor sentimente şi resentimente, prinse în focul istoriei unei epoci mai mult decât frământate.
Firul roşu d
