Am fost şi la doctor la maternitatea din Recife, la prietenul dragei noastre Swely. Şi am simţit cum mă apucă depresia: groaza mea de spitale şi de doctori m-a lovit instantaneu direct în plexul solar, cu toate emoţiile venind grămadă. Mizerie peste tot, ţânţari, căldură fără ventilator, cimentul, gresia aia pe care le ştiam atât de bine din spitalele publice din România şi o toaletă nespălată şi fără hârtie igienică - „nu putem folosi decât o rolă pe zi şi rola de azi s-a terminat“, mi-a explicat, drăguţă de altfel, femeia de serviciu.

Perspectiva de a naşte aici şi de a sta în maternitate internată fie şi pentru câteva ore mi s-a părut un coşmar. Am început să mă rog, să chem în ajutor toţi îngerii şi am continuat să cred că se poate şi altfel, chiar se poate!

Apoi am intrat la doctorul Rivaldo, o minune de om. Ca toţi profesioniştii adevăraţi, ca toţi oamenii care sunt împăcaţi cu ei înşişi şi nu au nevoie să demonstreze nimic nimănui, dr. Rivaldo este din acelaşi aluat ca Swely: smerit, cald, respectuos, prezent, atent la nevoile şi simţirile celorlalţi şi plin, plin de lumină.

Mi-a cerut voie să-mi facă un control, mi-a explicat că nu o să mă doară, iar Swely i-a spus istoria cu îngrijorarea ei legată de naşterea naturală. I-a povestit despre noi şi despre drumul nostru, despre Piracanga şi despre Sasha.

Dr. Rivaldo a ascultat şi m-a urcat pe masă. Şi ne-a spus - mie, lui Florian şi lui Swely -, că din punctul lui de vedere sunt îndeplinite toate condiţiile pentru ca Sasha să se nască natural, acasă, fără intervenţia vreunui medic. Şi chiar acolo pe masă, am izbucnit în hohote de plâns, în hohote! De fericire, de tensiune strânsă, de uşurare, de toate cele la un loc, hohote de plâns din care nu mă puteam opri.

Şi am plecat spre căsuţa cu curte pe care am închiriat-o lângă mare, liniştită, aşte