În acest noiembrie imprecis, coborînd, cu bruma, tristeţi, îmi amintesc de April-ul lui Botta. Întunecatul April, versuri apărute în 1937 la Fundaţia pentru Literatură şi Artă "Regele Carol II", în colecţia dedicată scriitorilor tineri (manuscrisul luase premiul Fundaţiilor).
O lună-vînător, stilat şi strateg, nu simplu hăitaş, e acest oficiant, în negru solemn, al sfîrşitului de primăvară şi capătului de fir: "Să mă refugiez în cortul pădurii/ Întunecatul April e pe urmele mele,/ Zornăitoare lanţuri tîrăşte/ Şi un cuţit în mîini să mi-l înfigă în coaste." (Ordin). O vedenie a silniciei, răzbunîndu-şi chinul cu alte chinuri şi purtînd, în delicateţea ei de umbră, ameninţări mai puternice decît orice realitate. Ce sînt, în fond, vociferările, pe lîngă economia de cuvinte, storcînd imaginaţia de cele mai profunde spaime ale ei, a spectrului păstrînd o respectuoasă, frisonantă distanţă? "Îmi va porunci laconic: stai." Atît, fără alte explicaţii. Iar teama insinuată adînc în fiecare împlineşte, tăcut, porunca.
Pînă într-acolo încît momîia gonace a unei luni fără însuşiri îşi trimite spuza peste fiinţa vie, pe care o transformă într-o păpuşă încercănată, elegantă şi tristă, de neatins, după ce va fi trecut deja, măcar cu o privire, dincolo: "Printre oglinzi, la ora cinci, am să cobor,/ În haine negre, cu ochii stinşi, zîmbind uşor." (Ceai). E o beţie a negrului, nici măcar funerar, cît opac, nelăsînd să se vadă dacă mai e substanţă dincolo de el, de haloul de care se foloseşte ca de-un cocon anapoda, strîngîndu-se în jurul cărnii subţiri pe care ar trebui s-o pregătească de zbor. Toată mişcarea e un vertij, o senzaţie ameţitoare de goană pe loc, o luciditate paralelă, de vapori de opiu care aşază lumea în altă ordine. De pildă, stîrnind, ca sub anestezie, valurile unui trecut înghiţit în semnele, puţine, ale prezentului. Din el răzbat,
