Ernest Talliaferro nu e neapărat eroul central al cărţii, deşi el apare în toate momentele importante ale romanului. Talliaferro e, simultan, un personaj de prim-plan şi de umplutură: face legătura între ceilalţi protagonişti şi episoadele ca atare, însă nu-şi depăşeşte inconsistenţa decât, poate, în epilogul cărţii. Problema este că finalul funcţionează în sine, asemeni unei povestiri de sine stătătoare, fără ca experienţele parcurse la bordul vaporului Nausikaa să aibă vreo importanţă pentru identitatea adâncă a personajelor. Faulkner a simţit însă precaritatea istoriei deja narate şi, din instinct, a adăugat un apendice, aşa cum, din precauţie, deschisese cartea cu un prolog.

Talliaferro (pe numele său adevărat Tarver) e varianta de Mississippi a faimosului personaj epic-poetic J. Alfred Prufrock, din poemul lui T. S. Eliot. De altfel, Faulkner s-a străduit să evidenţieze, la nivel de nume şi de comportament, înrudirile între cele două personaje. Drama îmbătrânirii, a pierderii iluziilor deodată cu şuviţele de păr, ridicolul situaţiilor pe care nu le mai controlează alcătuiesc esenţa ambelor personaje. Obsedaţi de femei (în poemul lui Eliot, refrenul "In the room, the women come and go / Talking of Michelangelo" sfâşie ca un pumnal mătasea moale a autocompătimirii), ei simt presiunea vieţii deja risipite, redusă la gestul ridicol, de a-şi proteja oasele scurtate de trecerea vremii de efectele ploii ("I grow old... I grow old.../ I shall wear the bottoms of my trousers rolled"), pentru a se autostigmatiza, finalmente, în portretul subaltern al celui care nereuşind să devină stăpânul lumii, se consolează să fie tristul ei clovn: "Nu, nu sunt eu prinţul Hamlet/ nici nu era să fiu. / Sunt doar un lord de rând, sunt unul/ ce-l sfătuieşte numai, grijuliu,/ Pe prinţ cum să înjghebe-o scenă, două,/ Găsind mereu o replică mai nouă,/ Dar cam obtuz; unealtă