Cărţile unui ambasador nu prezintă interes decît într-o singură împrejurare: cînd autorul reuşeşte să uite de regulile jargonului diplomatic, alegînd francheţea opiniilor personale în locul acelei exprimări protocolare care preschimbă orice alocuţiune într-o procesiune inertă de fraze şablon. Cu alte cuvinte, ambasadorul trebuie să iasă din pielea diplomatului şi să revină la stadiul unei conştiinţe autonome. Dacă izbuteşte acest lucru, frumuseţea situaţiei este că, încetînd să fie diplomat, el nu încetează să fie ambasador, reprezentînd în continuare mentalul ţării căreia îi aparţine.

Georgios Poukamisas, ambasadorul Greciei la Bucureşti, şi-a însuşit deplin lecţia expresiei neprotocolare. Pe scurt, este un excelent mesager al Greciei, nesfiindu-se să încalce lustrul inexpresiv al clişeelor oficiale, pentru a spune sincer ce gîndeşte despre lumea în care trăim. De aceea, Dialog cu istoria e un exemplu de cutezanţă discursivă defăşurată după dictonul antic al perseverenţei bine calculate: gutta cavet lapidem non vi, sed saepe cadendo. Picătura sparge piatra, dar nu prin forţă, ci prin cădere continuă. Poukamisas e o picătură încăpăţînată care cade mereu spre a fisura mentalitatea acelor politicieni care văd în viitorul Uniunii Europene un suprastat federativ în care naţiunile trebuie să aibă bunul-simţ să dispară cît mai repede. Descrisă succint, cartea este declaraţia de principiu a unui grec care vrea să se definească pe sine în ochii europenilor, dar o declaraţie făcută cu atîta eleganţă, încît simţi prea bine că românii au multe de învăţat de la elini.

Neconformist şi scutit de meteahna gîndirii previzibile, Poukamisas răspunde la întrebări de genul: Ce înseamnă trecutul Greciei, ce înseamnă să fii grec şi cum arată o Europă a naţiunilor? Judecată din unghiul acestor probleme, Dialog cu istoria este o subtilă polemică dusă împotriva unui