Mai mare dragul ce obiect a rezultat din colaborarea Elenei Vlădăreanu cu Dan Perjovschi! Un titlu provocator securizant (spaţiu privat. a handbook), patruzeci şi ceva de poeme cu teză, treizeci şi trei de ilustraţii în marginea textelor, o copertă de un alb intact, fără nici o nuanţă în plus. Bunul gust se simte ca acasă aici. N-aş fi crezut-o pe autoare capabilă de un asemenea devotament vizavi de un proiect literar de anvergură. Cu atât mai mult cu cât critica s-a grăbit să o acrediteze în primul rând ca insurgentă, găsind foarte rar cuvinte de laudă pentru merite ceva mai terestre, cum e de pildă adecvarea la metodă. I-am recitit, în consecinţă, toate cărţile, inclusiv pe aceea din 2001 (din confesiunile distinsei doamne m.), editată underground şi considerată debut neoficial. Ce m-a frapat a fost tocmai grija susţinută pentru un program sistemic. Nici unul din volumele Elenei Vlădăreanu nu reprezintă o simplă culegere de poeme disparate. Şi nici, ca la alţii, o asamblare forţată de cicluri. (O situaţie similară în poezia ultimilor ani e cea a lui Teodor Dună, care nu se dezminte pe sine de la un capăt la altul al Catafaziilor sale.)

Nu ştiu cât de în serios ar trebui să luăm mesajul spaţiului acestuia privat. În întregul lui, volumul e o luptă pentru privilegiul intimităţii. Permanent invadată, aceasta din urmă, de tot ce înseamnă public şi, mai ales, publicitar. Fire impulsivă, Elenei Vlădăreanu nu-i displace totuşi un asemenea asediu, aşa încât e continuu atentă la el, dinăuntru şi dinafară. Îl vede ca pe-o legitimă apărare, dar şi ca pe un extrem de diplomatic joc de şah. La un astfel de relativism trebuie să fi contribuit şi umorul cerebral al lui Perjovschi, ale cărui desene joacă nu o dată rolul de osciloscop: când tonul versurilor se ridică, liniile devin frânte şi haotice. Altminteri, sunt absolut conforme cu stilistica artistului, rafi