Nu prea mai citesc roman. Am ajuns la un fel de saturaţie. E, poate, şi o chestiune de vârstă. Şi apoi apar atâtea nume noi, însoţite de o publicitate generoasă şi nivelatoare, încât ai impresia că zilnic se naşte câte un romancier de geniu. Mă atrag în schimb biografiile şi, concesiv, romanele biografice. M-am grăbit, aşadar, să ajung la Ultima gară de Jay Parini, subintitulat nefericit, didactic şi publicitar "Roman despre ultimul an din viaţa lui Tolstoi." N-aş zice că a fost chiar o dezamăgire, ci doar cu totul altceva decât mă aşteptam după titlul sugestiv, după ceea ştiam despre "fuga" lui Tolstoi, după publicitatea hiperelogioasă şi numeroasele traduceri.

Jay Parini (n. 1948) este un universitar american plurivalent şi productiv, deopotrivă cercetător academic, critic şi eseist, poet şi romancier. Cele două autentice vocaţii, de om de ştiinţă şi de artist, par a fi inseparabile de vreme ce au marcat atât de evident Ultima gară, încât cartea a fost percepută ca un hibrid, un "docu-roman", dar, după modesta-mi opinie, fiind mai mult "docu" decât roman. Într-o Postfaţă în care autorul simte nevoia să se explice - e semnificativă chiar această nevoie de a se explica - el mărturiseşte că ideea de a scrie Ultima gară e consecutivă descoperirii într-un anticariat din Neapole a jurnalului lui Valentin Bulgakov, ultimul secretar al lui Tolstoi. "Un roman - scrie Jay Parini - este o călătorie pe mare, explorarea unor ape străine, dar eu am navigat cât am putut de aproape de ţărmul evenimentelor reale care au constituit ultimul an al vieţii lui Tolstoi." Oricine a scris câteva romane nu poate fi decât de acord că această întreprindere înseamnă a repeta aventura lui Columb: pleci spre un anumit ţărm, dar rişti să ajungi în cu totul alt loc sau să nu mai ajungi deloc. Sunt riscurile abandonării totale în ficţiunea care te prinde şi te poartă irezistibil î