Destinatar: dl. Marius Chivu

Dragă Marius,

Numărul din noiembrie al Dilematecii văd că are centrul de greutate în paginile de şi despre Salman Rushdie, scriitor căruia i-ai luat astă-vară un interviu. Deşi viaţa lui este un roman, autorul Versetelor satanice - "cel mai celebru roman necitit", cum a fost numită cartea - crede că "un scriitor trebuie să scrie ca şi cum scrisul este mai important decât viaţa în sine". În privinţa impactului literaturii, într-o convorbire cu regizorul David Cronenberg, Rushdie afirmă că din rivalitatea carte / film, câştigător iese filmul: "Am spus întotdeauna că filmele au un rol mai mare decât cărţile în formarea unui om". De altfel, mirajul cinematografiei ca meserie nu l-a ocolit pe scriitor: "După ce am plecat de la universitate, mi-am petrecut câţiva ani încercând să devin actor, dar am renunţat la timp. Amuzant e că eu cred că acum aş fi un actor mai bun. Pentru că, privind înapoi la tânărul care eram, ca s-o spun pe şleau, gesticulam prea mult". Puţini ştiu că a jucat, pe când era la Universitatea din Cambridge, în două piese ale lui Ionesco, Rinocerii şi Viitorul e în ouă ("în aceasta din urmă jucam o statuie care prindea viaţă").

După aceste trădări ale literaturii cu atât de atrăgătoarea artă a filmului şi cu teatrul, sunt binevenite paginile în care Salman Rushdie se întoarce la roman şi face o pledoarie pro domo. În eseul Din nou în apărarea romanului, dintr-un volum tradus la noi de Petru Dulgheru, apărut la Editura Polirom, Rushdie se raportează polemic la o conferinţă a lui George Steiner, în care acesta constata o anume oboseală a romanului contemporan, ameninţat de concurenţa cu un reportaj bun sau cu ştirile în direct. Răspunsul lui Rushdie, destul de acid, porneşte de la nepotrivirea flagrantă între imaginea romanului în momentul apariţiei lui şi, pe de altă parte, în istori