Două constatări. Prima: pe Ion Mihalache mi l-au lăsat, pe Iuliu Maniu (redingotă neagră, cameră studenţească, pat de fier, nasul gros, Bădăcin) nu. Cu toate că au avut aceeaşi soartă, primul nu se făcuse la fel de cunoscut, încât numele lui nu stârnea un mare ecou în cititori. Aşa cred. A doua constatare mă obligă să mă contrazic: nu erau consecvenţi. La altă pagină, Maniu a fost îngăduit. Ori era o chestiune de ordin cantitativ - a nu depăşi măsura -, ori bunul cenzor mai adormea din când în când.
Bineînţeles, în condiţiile date nici Carol al II-lea nu avea ce să caute, chiar dacă nu-l menajasem: Pe M.S. Regele Carol II, deşi regalist, tata nu-l putea suferi. Compromisese ideea dinastică. Afacerist, afemeiat... Nici bietul Mihai, veşnicul năpăstuit, nu avea presă prea bună:
Despre rege am stat de vorbă chiar zilele trecute, în bucătărie, lucru cu totul rar. De însemnat, n-a însemnat cine ştie ce pentru nici unul dintre noi. N-a fost "descreierat", ca tată-său, însă, în afară de frumuseţe tinerească, nu s-a făcut remarcat, vreau să spun la noi în casă, prin nimic. Felul cum spune la 1 ianuarie "boborul meu" nu i-a fost favorabil. A mai avut şi ghinionul să i se trântească uşa atât de tare încât s-a desprins tencuiala. Creaţia de mituri nu suportă înfrângerile şi umilinţele prezumtivilor eroi. După aceea a dispărut fără să lase prea multe urme. La intervale, se auzea că i s-a mai născut o fată. Uneori era pomenit duminica după masă când se adunau, jucau remi, comentau starea pieţii şi evocau. Tuşa Nuţi era cea mai competentă, cunoştea bine rudele laterale, care n-au apucat la tron. Despre el se vorbea cu îngăduinţă cam dezinvoltă. Mie, cel mai mult mi-a rămas, până anii trecuţi când s-a pierdut, dacă nu s-o fi rătăcit prin capernaumul din dulapul băii, ori poate o mână prevăzătoare, descoperindu-l, l-a făcut să dispară, deci cel mai
