E o după-amiază însorită şi caldă, cu darul de a te face optimist. Recunosc că am şi alte motive. Ameninţarea ca ţara asta frumoasă a noastră să involueze către dictatură pare din ce în ce mai îndepărtată, deşi sistemul moare greu în bocetele isterice ale profitorilor lui. Se pare că ne vom face bine. Înţelepciunea alegătorilor basculează: a început să refuze demagogia şi minciuna corupţilor care se luptă cu corupţia. Din păcate, economic vorbind, suntem încă foarte bolnavi. În 20 de ani de criză a clasei politice, toate guvernările au lăsat să se dezvolte netratat cancerul birocraţiei, cheltuind resurse nemăsurate cu un aparat inutil, greoi şi din ce în ce mai corupt. Ca rezultat, ultimul an de incompetenţă şi neruşinare administrativă ne-a adus în pragul dezastrului. Cu un deceniu în urmă, dintr-o întâmplare politică fericită, un guvern inteligent, condus de de-a pururi guvernatorul Băncii Naţionale, a făcut un început de reformă. Ea a continuat încet, cu poticneli şi uneori chiar întoarceri din drum, timp de două legislaturi. Rata de creştere a PIB a fost de 5,6% între 2000 şi 2004, iar apoi de 6,4% între 2005 şi 2008.

În prima perioadă, sistemul fiscal împovărător şi preponderenţa sectorului de stat au redus efectele dezvoltării. Apoi însă, a crescut rapid cota investiţiilor, comerţului şi a serviciilor în formarea PIB-ului şi a scăzut cea a agriculturii şi industriei. A crescut consumul şi s-a dezvoltat sectorul privat. Desigur, s-au produs şi dezechilibre. În primul rând, în ceea ce priveşte deficitul fiscal, de balanţă comercială şi de cont curent, dar şi totalul datoriei externe private. Ea era de 4,5 miliarde de euro în anul 2000, crescuse la 11,5 în 2004 şi apoi, spectaculos, la 62,3 în 2008, din care o treime datorii pe termen scurt. Acestea sunt dezechilibre benefice. Când creşti rapid, ele nu au cum să nu apară. În schimb, datoria publică î