De când au învăţat să respire aer democratic, destui români regretă noxele dictaturii. Un lucru curios. De când Ronald Reagan a spus despre URSS că este „Imperiul răului“, America nu mai convinge în postura de „Imperiu al binelui“. Un lucru la fel de curios. De când au învăţat să respire aer democratic, destui români regretă noxele dictaturii. Când le vorbeşti despre Nicolae Ceauşescu, unora dintre ei aproape că le joacă un licăr elegiac în pupile. Nostalgicii vin din două bazine profund diferite ca vârstă şi practică întoarcerea în trecut neştiind prea bine ce regretă de fapt. Pe de o parte, există tineri cărora le pare rău după un timp pe care nu l-au cunoscut şi de care au avut parte mediat, prin lecturi sau relatări grevate de o inevitabilă doză de subiectivism. Pe de alta, există vârstnici care nu regretă comunismul, ci vârsta pe care o aveau atunci. Le lipseau libertatea şi telemeaua, dar măcar nu-ichinuia spondiloza. Teroarea celor 3 F - frică, foame, frig - era înfruntată prin curajul celor trei T: tinereţe, tutun, teribilism.

România de-acum două sau trei decenii devenise un uriaş salon de cosmetică. Lucrau mulţi experţi la conservarea iluziei: poeţi cu voluptăţi encomiastice, teoreticieni ai alimentaţiei raţionale, politruci dispuşi să jure pe nobleţea boreală a partidului, garderobieri gata să îmbrace răul în haine roz şi să pretindă despre el că este bun. Totul aluneca în farsă, în grotesc, în umilinţă. Gard în gard cu salonul de cosmetică se găsea pădurea de cruci a cimitirului, unde zăceau de-a valma iluzii, visuri şi ciolane linse de viermi. Trăiai într-o lume kafkian-beckettiană. Îi invidiai pe Estragon, Vladimir, Pozzo şi Lucky pentru tenacitatea aşteptării. Prin comparaţie cu sistemul tău de iluzii, Godot al lor părea simbolul iminenţei, chiar dacă Vivian Mercier se amuza declarând că „«Aşteptându-l pe Godot» e o piesă în care nu se în