Deşi nu este şi nu a fost apanajul exclusiv al Estului comunist, limba de lemn îşi dezvăluie nocivitatea şi grozăvia exclusiv în cadrul sistemelor politice totalitare. Cu condiţia să existe repere şi termene de comparaţie, altminteri de unde să ştii, cum să realizezi că se poate vorbi şi scrie şi altfel decât în "limba dislocată", limba prefabricată a regimurilor comuniste?! Căderea lor, acum 20 de ani, avea să ducă şi la o explozie a limbajului, nu doar la una politică. Ambele imprevizibile.
Un articol pe care l-am scris în noiembrie 1989 pentru rubrica mea de atunci de la Radio Europa Liberă "radiografiază" o secvenţă din această metastază a limbii de lemn. Iată-l:
"Suprema unitate de granit": aşa este intitulată o emisiune aflată în programul televiziunii române din ziua de marţi, 28 noiembrie. Exact aşa: "Suprema unitate de granit"! O gogomănie oarecare, o simplă denumire neghioabă, o inepţie banală, una între atâtea altele? Desigur. Enormitatea s-a banalizat in România, face parte din cotidianul cel mai derizoriu. Constituie o ambianţă.
Dar, ca atâtea altele, "suprema unitate de granit" este o enormitate semnificativă şi în acelaşi timp definitorie pentru un anumit mod de a gândi şi pentru un anumit limbaj. Este o inepţie în care se reflectă neantul producător de neant al unui întreg sistem ce nu este capabil decât să deformeze, să degradeze, să distrugă. Nimic nu-i rezistă. Până şi limba, iată, se dislocă sub acţiunea lui.
Articulaţiile limbii sunt frânte de buldozerul propagandei totalitare, cuvintele îşi ies din ţâţâni, o iau razna, se golesc de sens şi de rost, se lăbărţează indecent, intră în combinaţiile cele mai extravagante, omogenizându-se într-un fel de hidos aluat verbal din care ies băşici de genul "suprema unitate de granit". Faţă cu asemenea formule, discursurile bâiguite ale personajelor lui C
