Sigur că agitaţia politică sau vreo declaraţie mai nepotrivită poate provoca şi câte un sughiţ al cursului; dar fundamental nu există presiuni semnificative. Una dintre principalele temeri ale românului, mai ales ale celui cu credite în valută, este deprecierea monedei naţionale. E o teamă bazată pe ceea ce s-a întâmplat după 1990, o devalorizare aproape permanentă a monedei naţionale urmată de consecinţa firească, creşterea preţurilor. În ultimii ani, după ce piaţa
Sigur că agitaţia politică sau vreo declaraţie mai nepotrivită poate provoca şi câte un sughiţ al cursului; dar fundamental nu există presiuni semnificative.
Una dintre principalele temeri ale românului, mai ales ale celui cu credite în valută, este deprecierea monedei naţionale. E o teamă bazată pe ceea ce s-a întâmplat după 1990, o devalorizare aproape permanentă a monedei naţionale urmată de consecinţa firească, creşterea preţurilor. În ultimii ani, după ce piaţa noastră s-a deschis complet către exterior, cei care avertizau asupra riscului de depreciere se uitau cu precădere la deficitul de cont curent al balanţei de plăţi a României. Partea cea mai importantă a acestuia o reprezintă soldul balanţei comerciale, adică diferenţa dintre cât importăm şi cât exportăm. Deficitul de cont curent arată cam ce nevoie de valută va fi în perioada următoare şi, în funcţie de această analiză, se poate aprecia cum va evolua cursul. Foarte important este cum se acoperă acest deficit. De exemplu, în România, deficitul de cont curent ajunsese aproape de 14% din PIB. Ce înseamnă această cifră? Că românii aveau bani (sau luau credite), erau doritori să cumpere maşini, televizoare, frigidere, şi pentru că aceste produse nu erau oferite de economia noastră, erau aduse din import. În acelaşi timp însă, investiţiile străine curgeau şuvoi. Adică românii importau masiv, iar valuta pentru a putea plăti aceste i
