Parastasul de 20 de ani al comunismului a început odată cu vorbirile făcute în amintirea căderii zidului din Berlin. Dar acest parastas este mai special în România decât aiurea. Mortu’ nu e în groapă, ci altundeva.
În anii ’90, în România nu se vorbea despre programe de guvernare sau despre noi ideologii. Taberele erau clare şi rar puteau sta la aceeaşi masă: postcomunişti versus anticomunişti. Partidele din ambele soiuri erau formate de lideri ai vechilor partide istorice: ţărăniştii, liberalii şi comuniştii. Ion Iliescu, fost ministru ceauşist, Petre Roman, fiul unui ministru din perioada Dej, şi Teodor Meleşcanu, fost diplomat în perioada comunistă, îi conduceau pe cei desprinşi din trunchiul comunist. De cealaltă parte, ţărăniştii, în frunte cu Corneliu Coposu, formau o organizaţie politică condusă de bătrânii care supravieţuiseră comunismului. În ochii lor, calităţile individuale şi convingerile personale contau mai puţin decât existenţa unui tată sau bunic cu carnet de membru. De aici, şi anemierea rapidă a partidului odată ajuns la guvernare sub conducerea unui lider incapabil, Ion Diaconescu. Liberalii, ceilalţi anticomunişti cu etichetă, au fost conduşi ani buni de Mircea Ionescu-Quintus, un bătrân informator al Securităţii, dezvăluit abia în anul 2000. Aceştia au fost liderii vizibili care au construit democraţia românească.
Douăzeci de ani s-au scurs de la înlăturarea regimului Ceauşescu, iar despre revoluţia din decembrie ’89 se vorbeşte acum cu patos, cu lacrimi înfrânte şi cu resemnare. O resemnare care îi îneacă chiar şi pe liderii fostei mişcări anticeauşiste. Recent, Ana Blandiana povestea că, în noiembrie 1989, a văzut la un colţ de stradă câţiva copii mici care se jucau rotindu-se în cerc şi cântând: „Ceauşescu Anul Nou îl va face în cavou“. Blandiana nu este singurul lider anticomunist care crede că anul 1989 a fost un an programat, o
