Idila noastra a-nceput intr-un august torid, cand soarta a facut sa trec prin cel mai tragic moment al vietii mele.

Erau zile nespus de grele pentru sufletul meu de mama, erau zile fara de speranta. Daca stau sa ma gandesc bine, nu stiu exact cand si de unde a aparut. Cum eu imi petreceam toate dupa-amiezile in cimitir, s-a apropiat intai prudent, cu grija, pas de pas, privindu-ma cu ochii lui rotunzi, de copil, ascunsi sub blana stufoasa. Era un caine mare, latos. Cand a realizat ca nu e nici un pericol, s-a apropiat dand din coada prietenos, de parca ne stiam de cand lumea. In cele din urma, s-a asezat la odihna pe labe, iar fiindca ma auzea plangand, gemea, si el, in felul lui. Nu stiu daca mintea si sufletul lui de caine intelegeau durerea nespus de mare a unei mame care-si pierduse copilul, dar eu simteam ca imi impartaseste nenorocirea. Sau poate pierduse si el un pui drag lui? In momentele cand ii vorbeam sau aveam puterea sa zambesc, dadea bucuros din coada si imi lingea palmele. Imi facusem obiceiul sa-i aduc ceva de mancare si, dupa ce se ospata, se culca la picioarele mele. Cimitirul era bantuit de caini vagabonzi, de care altadata imi era frica, dar acum, cu Labusica langa mine, eram linistita. Era un caine voinic si curajos, un adevarat prieten de nadejde. Cu latratul lui puternic, indeparta orice intrus. Dar cum, incetul cu incetul, iarna isi intrase in drepturi, iar eu nu-mi mai puteam petrece tot timpul in cimitir, Labusica ma astepta la poarta ca sa-si primeasca mancarea, povesteam ca doi prieteni buni, apoi ma conducea pana la scara blocului in care locuiam. Intr-o zi l-am poftit in casa. Era atat de bucuros, dar n-a indraznit sa paseasca pe covor cu labele lui murdare. Era plin de respect si de maniere! Ma gandeam ca n-are stapan si as putea sa-l adopt, desi la bloc nu era de el, dar am aflat ca nu e singur pe lume. Ma impartea cu altci