Mălina a fost unul dintre primii zece braşoveni care au spus „da“ îngrijirii paliative, când nimeni nu ştia ce înseamnă asta. PROFIL:
NĂSCUTĂ: 3 noiembrie 1955, Braşov
STUDII: Facultatea de Filologie din Cluj
FAMILIE: căsătorită, un băiat
Este mult prea greu să vorbeşti despre Mălina Dumitrescu fără a o plasa într-o mare echipă, devenită familie pentru mii de braşoveni bolnavi incurabil. Nici chiar ea nu poate să vorbească numai despre sine şi rolul ei în cadrul singurului Hospice din ţară.
De o modestie ieşită din comun, braşoveanca îşi aminteşte începuturile instituţiei. „A fost şansa vieţii mele că am fost la locul potrivit când s-a întâmplat ceva foarte frumos. Cunosc Hospice Casa Speranţei încă dinainte de înfiinţare, când era doar un concept în România şi toată lumea privea cu scepticism spre noi. În 1991 am spus «da» la ceva care era numai un vis“ , povesteşte femeia.
Încă de la început braşoveanca s-a ocupat de adaptarea structurii la sistemul de sănătate românesc , dar şi de dezvoltarea conceptului în toată ţara. „Eram 10 oameni la început care aveam fiecare rolul nostru. Eu trebuia să adaptez noul concept la un sistem de sănătate nepregătit pentru asta. Misiunea mea a fost relaţia cu atutorităţile şi cu mass media. Funcţionam într-un apartament pus la dispoziţie de unul dintre voluntari. Toţi ne implicam din tot sufletul pentru a-i ajuta pe cei care aveau nevoie de noi. A venit ca voluntar o asistentă din Anglia care mergea acasă la bolnavi. În timp s-a înmulţit numărul celor care s-au pus în slujba bolnavilor şi în 1994 aveam şase oameni“ , îşi aminteşte Mălina Dumitrescu.
Viziune şi misiune
Profesoară de limbi străine şi apoi organizator de cursuri, conferinţe şi traducător la Biblioteca Judeţeană, Mălina a urmărit şi s-a bucurat de fiecare succes al Hospice-