Jean-Paul Sartre (1905-1980) refuză Premiul Nobel pentru Literatură, fiind primul laureat din istorie care a respins de bunăvoie distincţia. Filosoful francez a fost decorat „pentru opera sa bogată în idei şi străbătută de dorinţa de libertate şi de adevăr, operă care a exercitat o mare influenţă asupra epocii noastre“.

CITIŢI ŞI:

Timişoara: Herta Muller, câştigătoarea premiului Nobel: „După revoluţie, securiştii au continuat să fie plătiţi“

Filosofia existenţialistă, mişcarea franceză de stânga şi atitudinea anticonformistă din a doua jumătate a secolului XX ar fi de neconceput fără invocarea lui Jean-Paul Sartre, scriitorul şi filosoful despre care Roland Barthes spunea că reprezenta însăşi chintesenţa avangardei din perioada imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial.

Jean-Paul Sartre s-a născut la Paris, oraş de care va rămâne ataşat întreaga viaţă. Pentru că îşi pierde tatăl la vârsta de un an, Jean-Paul este crescut de Anne-Marie Sartre, mama sa, şi de tatăl acesteia, Charles Schweitzer, un profesor de liceu care preda limba germană şi care îl învaţă pe nepotul său matematică şi literatură clasică.

Existenţialism timpuriu

Sartre devine pasionat de filosofie la începutul anilor `20. Se înscrie la elitista École Normale Superieure din Paris, unde îşi obţine doctoratul în filosofie. Este puternic influenţat de filosofia occidentală şi în special de Bergson, Hegel, Kant, Husserl şi Heidegger.

În aceeaşi perioadă, o întâlneşte pe Simone de Beauvoir, pe atunci studentă la Sorbona, cu care va forma un cuplu pe cât de celebru, pe atât de insolit. Prin stil de viaţă şi prin ideile propagate, cei doi au contestat locurile comune şi prejudecăţile stilului de viaţă existent, pe care îl considerau burghez şi decrepit.

După ce îşi termină studiile, Sartre este numit, în 1931, profesor