Cum să recombini realitatea în doze noi şi să obţii o hiper-realitate explozivă? Simplu. E suficient să deschizi ochii. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie, când mă gândesc la prichiciul restaurantului cel humuit, unde a legat destinul o şfară cu smotocei la capăt de au crăpat Morar, Stănescu şi Chireac jucându-se cu dânşii, la înfiorarea indignată a comentatorilor, parcă-mi trece un junghi rece pe şira spinării. Nu pentru că m-ar fi mirat maşinaţiunea celor doi ziarişti. O, nu. Nu sunt băieţii la prima abatere. Cota lor coborâse de multă vreme în ochii mei. Nici publicul nepartizan nu le-ar mai fi dat credit. Încercam, cel mult, să surprind în vorbele lor elementele unei logici care să depăşească bariera interesului personal. Deci n-am fost uimit.
Poate credeţi că prezenţa şefului ANI la bodegă m-a pus pe gânduri. Aşa ar fi trebuit, dar eram călit în bătălia caltaboşului cu Decebal şi Traian Remeş, iar istoria recentă a României mă bătuse bine cu şpaga la palmă, încă din zorii capitalismului. E o tradiţie ancestrală ca şefii de instituţii şi agenţii să bea cu duşmanul cu care nu se pot urca în pat şi să „consume” frăţeşte, în aşteptarea prăzii. Aici, e drept, am avut o uimire, da’ numai una mică. Ditamai oficialul românesc îşi depusese delicata-i semnătură pe un act cămătăresc. Dar mi-a trecut – la fel de repede. În definitiv, şi cămătarii sunt oameni, nu-i aşa? Apoi, ca să fiu împăcat, m-am gândit că şi statul român, tot prin autorităţi irefutabile, a vândut datoria fraţilor Păunescu lor înşile, pentru o zecime de preţ. Că Bivolaru sau Mureşan au devalizat bănci şi au făcut doi-trei anişori, rămânând cu banii. Poate nu toţi banii, dar ce mai contează? Aşa că nu m-am mirat. Ajunge cu naivitatea!
Dacă o să credeţi că numele de pe listă, interpuşi şantajabili între presar şi preşedinte, miniştri grei, nume solide şi bazate, m-au făcut să ridic
