„Neamţu' a fost mulţumit. A şi zis că aici la noi parcă-i altă lume" - mi-a mărturisit responsabilul cu vânătoarea, un inginer silvic pe care îl cunoşteam de ani buni. Genul de om care, dacă ar fi lăsat în pace şi-ar face treaba, dar prea supus ordinelor şefilor - adesea imbecile -, ca mai toţi silvicultorii.

Dacă atitudinea lui de slujbaş care şi-a făcut datoria nu era nouă pentru mine, totuşi, de când l-am zărit, costumaţia ca de operetă mi-a stârnit mirare. Haine vânătoreşti, vizibil ale unei firme occidentale de profil, în culori asortate toamnei - verde stins, muştar, kaki -, peste toate tronând pălăria cu boruri largi care, după moda cataloagelor nemţeşti şi austriece, a înlocuit fără drept de apel modesta pălăriuţă a pădurarului român, transpirată, mâncată de rele şi încărcată de amintiri.

Nebănuindu-mi uimirea, omul a continuat: „Adevărul e că neamţu' a puşcat un cerb bun. Frumos. Cel mai frumos din munte. Ieşiseră patru exemplare la gol, sub vârf. Se înfruntau, mugind de mama focului... Doi, mai bătrâni, se apropiaseră şi erau gata-gata să se ia în coarne. L-a ales pe cel mai tare şi l-a pus jos. Corn gros... Cinci raze pe dreptul şi opt pe stângul. Neamţu' zicea că aşa cerb n-a mai întâlnit. Dacă soseaţi mai devreme, l-aţi fi văzut. V-ar fi plăcut". Nu mi-ar fi plăcut, am tăcut şi omul şi-a reluat tirada: „Mai înainte a plecat pădurarul cu capul cerbului, să-l fiarbă, să-l cureţe de carne, că neamţu-i grăbit. Ştiţi cum e la ei: «Time is money». Acum aştept băieţii... I-am trimis de cu dimineaţă, cu calul, să coboare carcasa cerbului. Că ieri, pe noapte, nu puteam să-l coborâm. E tare abrupt terenul, doar ştiţi: şi-ar fi rupt calul picioarele..." „Şi cât a dat pe coarne?", întreb, amărât de seninătatea spuselor. „3.000 de euro." „Numai 3.000?... E cam puţin la aşa trofeu", constat cu jumătate de glas, dar nu apuc să îmi argumente