"Eşti aproape orb/ de-atâtea mâzgăleli/ şi tot în vârful dealului rămas-ai..." La Runcu-Salvei stau faţă în faţă cu toamna şi aştept călăuzele să mă ducă la casa poetului din vârful dealului. E duminică şi oamenii vin cu paşi măsuraţi spre biserică. Coboară de pe la casele lor risipite pe dealuri, case ascunse de livezi împovărate de rod, case mai aproape de cer decât unele de celelalte, case cu cruce pe acoperiş şi pasărea-suflet gata să-şi ia zborul.

E duminică şi stau faţă în faţă cu dealul. Ştiu că am tare mult de urcat până la casa poetului, nu de cărarea îngustă mi-e frică acum, mi-e frică de toamna asta nebună care mă-ndeamnă să spun tot, de merele ei ce roşesc nepipăite pe crengile grele, de merele ei ce putrezesc neatinse prin iarba uscată, mere nefurate de nici un copil, nerâvnite de nici o gravidă, neculese de bărbat. N-ar fi chiar aşa de greu urcuşul de-ar mai sta soarele după nor. Mă tot urmăreşte pieziş şi când mă prinde îmi arde umărul stâng. Ajungem după vreo două ore şi îl găsim acasă. Ne aştepta. Cu un fagure mare de miere, tăiat în bucăţi ameţitor de dulci, apă rece şi mere.

Traista cu cărţi

Poet ţăran sau ţăran poet, cât de neîncăpătoare pot fi câteodată cuvintele, cât de inutile şi absurde convenţiile... Scriitorii îi spun badea Vasile, sătenii îi spun domnul Dâncu, el spune că nu poate trăi dacă nu ţine o carte în mână. De câte ori a avut bani, a coborât în Năsăud ori în Bistriţa şi şi-a umplut traista cu cărţi. Le-a citit pe toate, le-a rânduit în cele două biblioteci, le-a risipit prin alte case, unele s-au întors la el, altele s-au făcut praf, cu folos putem spune, un tâmplar din sat a descoperit anul trecut un plagiat...

Vasile Dâncu, născut la Runcu-Salvei în primăvara anului 1939, rămâne toată viaţa aici. Pe casa din lemn, o plăcuţă cu numărul 196. "Fixat sunt pe veci pe-o culme de deal,/