Imediat după anul 2000, cunoscusem nişte oameni de afaceri cehi care voiau să-şi extindă în România o afacere axată pe metalurgie. Le picasem ălora drept băiat simpatic şi voiau să mă amploaieze drept un fel de şef de PR, dacă se decideau să bage bani în România.
Îmi şi trasaseră o primă sarcină, să le aduc undeva lângă Praga un grup de demnitari şi şmecheri ardeleneşti (cinci la număr) din cele două judeţe în care îşi programaseră să cumpere oarece fabrici. Cum domnii transilvani voiau să-şi rodeze gipanele am fost delegat, împreună cu Marek, un fost miner din Boemia devenit om de încredere al patronului ceh, să-i duc la destinaţie.
Apreciere
Imediat cum am trecut graniţa în Ungaria mi-am dat seama că le pot fi de un real folos domnilor pe care-i însoţeam. Unul dintre ei avea impresia că ştie vag ungureşte şi după o tentativă nereuşită să-şi cumpere un ghiul frumos din oraşul Mako m-a rugat: "No, dom'le Roman, noi sântem ceva mai clasici şi nu cunoaştem engleză, numa' puţân franceza. Nu vrei dumneata să ne faci cumpărăturile?".
Aşa am devenit băiatul lor bun pentru shopping, chestie care mi-a adus dreptul de a mă adăpa gratis de la sticlele cu palincă pe care oamenii le cărau după ei ("no, un protocol!"), potoluri pe spezele lor sau, în unele cazuri mai complicate (cum a fost atunci când a trebuit să negociez cumpărarea unei bărci gonflabile cu motor, din Slovacia) chiar comisioane din valoarea mărfii. Şi eu mă miram ce minuni pot să fac cu engleza mea destul de poticnită.
Ajunşi în Cehia, mi-a fost cam ruşine. Cu toate că unul dintre investitori vorbea bine franţuzeşte, nu reuşea să se înţeleagă cu noii mei amici care se dovedeau plută la orice limbă străină. A trebuit să iau parte la negocierile de afaceri, adică să traduc cum domnii serioşi de la Ardeal cereau de la obraz şpăgi la modul "No, rogu-te, spune l
