32 de secunde, cât durează reclama, trăiesc, intens, un apăsător sentiment de naşpa. Tactil, seamănă cu senzaţia pe care ţi-o dă contactul supraelasticului cu pielea uscată. Auditiv, cu zgomotul produs prin frecarea bucăţilor de celuloză ignifugată. Gustativ, cu ceea ce simţi când bagi în gură Pufosul Perfect.

Fireşte, nu toată lumea pune limba pe Pufosul Perfect. Pentru că nici Pufosul Perfect nu e pentru toată lumea! El a fost gândit, creat, copt şi ambalat numai pentru piţipoanca perfectă. Mofturoasă, cu greu chirăitoare, bengoasă, shop-istă, veşnic aflată în căutarea idealului absolut, al sensului vieţii şi-al panaceului universal, piţipoanca perfectă se serveşte în viaţă asezonată cu un grup de vasale, piţipoance secundare şi asistente într-ale shoppingului, bârfitului şi stylingului. În reclama de la prăjitura Măgura apar mai întâi în buchet de patru. Abia ieşite din liceu, probabil studente la parti, probabil în căutarea mârlanilor suflete-pereche. Merg perpedes (ceea ce înseamnă că n-au găsit încă mârlanii care să le doteze cu maşini) şi poartă pe braţele fracturate din cot sacoşe de mall. Vin de la târguieli, la braţetă, ocupând de-a latul tot trotuarul, pe principul "te grăbeşti şi n-ai pe unde? Să-ţi facă mă-ta stradă, da?". Pe fundalul sonor al reclamei se aude un flaut vesel. Din capătul străzii, dă colţul - la propriu - un căţel de rasă incertă, tapat de stăpâna-i crăcănată. Piţipoancele se opresc, şi, ca la un semnal cosmic, încep să chirăie. "Aaaaaaaa". Prelung. V-am spus, zgomot de celuloză frecată. Una dintre ele se lasă pe vine, doborâtă de emoţia vederii. Fac un salt mic şi entuziasmat în aer, apoi se reped la câine. Animalul nu mai vrea să înainteze, dar crăcănata îl trage de lesă spre istericele care se-aşază ciuci în jurul lui şi-ncep să-l flocăie. Având cel puţin un neuron în plus faţă de admiratoare, câinele stă "în şezi", cu