Acesta este un text despre banalitatea răului şi caracterul excepţional al binelui. Despre fantomele comunismului, anticomunismului şi amestecul lor în gurile oamenilor, în interesele şi-n ipocriziile lor. Despre spiritul ideologiilor şi trupurile lor, despre intelectualii publici şi iluziile lor, despre condamnarea ideilor sau a faptelor oamenilor, dar şi despre multe altele. Cine va avea răbdarea să-l citească e binevenit. Cine nu, e binevenit de asemenea. Cititi-l totusi cu atentie!

1

Mi se pare foarte nedrept că un om precum Marius Oprea a ajuns să fie asimilat, ca să nu zic altfel, de către – hai s-o numesc tabăra anticomunistă – cu un proscris. Omul acesta a devenit consilier al lui Tăriceanu, bun, dar totuşi, pînă mai ieri, Tăriceanu era un om onorabil, nu? Poate azi nu e şi, în fond, nici nu mă interesează. Dacă vreun tribunal legal constituit de pe lumea asta îl va judeca şi condamna n-o să ies în stradă să protestez. Revenind la Marius Oprea, cred că el este unul dintre cei mai fervenţi luptători cu foştii comunişti sadea şi cu rămăşiţele umane ale fostei Securităţi. E un istoric onest al comunismului românesc, implicat şi serios, poate cel mai serios. Pînă mai ieri, oamenii care astăzi îl stigmatizează discret, cumva prin delegaţie, îl admirau sincer şi-l vorbeau de bine. Ce s-a întîmplat cu Marius Oprea de a devenit dintr-o dată persona non grata pentru anticomuniştii cei mai vocali?

2

Cîndva, l-am întîlnit pe Marius Oprea, am stat cîteva minute de vorbă, eram grăbiţi amîndoi, mi-a arătat mîinile, erau o spuză albă, descuamate, zdrenţuite. Îl ustura îngrozitor şi i-am recomadat o cremă dermatologică bună, de care ştiam. Luase o ciupercă dintr-o arhivă. Ei, bine, omul ăsta ale cărui cărţi au pus primul raft al istoriei comunismului în România, care a înghiţit acarieni, aceşti stăpîni indiferenţi ai crimelor arhivate, cît nime