Ne-am trezit, în acea dimineaţă de decembrie '89, la cumpăna istoriei, căutând valută. Goana după valută devenise atunci o notă dominantă a societăţii româneşti. Cândva, un celebru aspirant la cucerirea Everestului a fost întrebat ce anume îl determină să înfrunte riscurile căţărării până la înălţimea ameninţătoare a acestui vârf. A răspuns simplu: "Pentru că există!".
Ei bine, românii nu s-au avântat după valută, în acel început de nouă istorie, pentru că... exista. Au făcut-o pentru că de valută aveau o nevoie stringentă şi statul, şi companiile, şi populaţia.
Cert este că valuta forte atunci, ca şi acum, era o "cheie universală": deschidea orice fel de uşă. Iar societatea românească, în drumul spre o altă condiţie economică, avea în faţă o mulţime de uşi încuiate. Nevoia de dolari se născuse, întâi şi întâi, din nevoia de importuri de resurse energetice, de materii prime, de tehnologii avansate, chiar şi de alimente. De valută avea nevoie şi Banca Naţională, pentru a-şi reîntregi rezervele internaţionale, în absenţa cărora convertibilitatea leului nu ar fi fost mai mult decât un vis.
O vreme, imediat după decembrie '89, ochii noştri au privit numai spre dolari. Mai întâi am operat cu două feluri de dolari: unul "ieftin" şi altul "scump". Dolarul ieftin, de 60 de lei, era folosit pentru importurile aşa-numite esenţiale. Mai bine de 80% din totalul importurilor (energie, materii prime, tehnologii, furaje, alimente de bază) beneficiau de dolari de 60 de lei, fapt ce dădea multor unităţi productive sau de comercializare a produselor iluzia că sunt rentabile. Deşi nu erau. Dolarul scump, ce se tot scumpea, circula pe o piaţă socotită periferică. Dar liberă. Importurile de bunuri de consum se făceau la preţul de piaţă al dolarului. Şi tot la preţ de piaţă erau procuraţi dolarii de care avea nevoie populaţia, fie
