Criza internationala a curmat inalta crestere economica a Romaniei din ultimii ani; criza a reliefat slabiciuni majore ale economiei autohtone, care erau oglindite de deficite bugetare structurale mari (de peste 5% din PIB in perioada 2006-2008) si dezechilibre externe de doua cifre (amintesc ca dezechilibrul structural este ocultat de o crestere economica peste potential, ce aduce incasari bugetare aditionale numai temporare).
Nu fac parte dintre cei care circumscriu necazurile interne numai unui mix gresit de politici economice; cei care imbratiseaza aceasta teza nu inteleg, sau subestimeaza, contextul impus de reguli de functionare a UE, care a obligat la deschiderea totala a contului de capital, la renuntarea la mijloace de interventie in economie care sa descurajeze miscari de capital speculative, la practicarea unei neutralitati a politicii fiscale ce nu a favorizat capitalul autohton si altele.
Nu este insa mai putin adevarat ca s-au comis erori flagrante de politica economica. De exemplu, s-a supraestimat potentialul de crestere durabila a economiei supralicitandu-se credinta in rate de marire a PIB-ului de peste 6-7% anual ca mijloc de accelerare a convergentei. Nu s-a inteles ca starea pozitiva a balantei in sistemul asigurarilor sociale, in ani cu crestere a PIB-ului de peste 7%, este inselatoare/temporara; ca nu este deci normal sa legi pensii de salarii in mod mecanic (printr-un coeficient anume - 45%).
Mirajul persistentei ratelor inalte de crestere
Nu mai amintesc de orientarea masiva de cheltuieli bugetare catre salarii si umflarea personalului din sectorul public. Replica unora, si anume, ca deficitele din unii ani nu conteaza pentru judecarea executiilor bugetare viitoare este aiuritoare, mai ales ca in anii din urma am avut de-a face cu cresteri de angajamente ale statului obligatorii (ex: fondul de salarii). Exemplele pot
