De când se ştie, Cristian le-a spus fraţi copiilor abandonaţi, ca şi el, iar mamă - educatoarelor şi îngrijitoarelor de la centrul de plasament care îşi atingeau palmele de creştetul lui. Pentru el însă, zilele nu s-au scurs ca nisipul dintr-o clepsidră, fără să lase urme. A tras cu dinţii ca viaţa grea din orfelinat să nu-l ducă pe căi greşite. A învăţat. Pe sub pătură, noaptea, în camere de 10-15 copii, prin parc, prin RATB, pe oriunde. A ajuns student la Medicină. Îi sunt dragi oamenii. Şi vrea să-i ajute. Deşi lui arareori cineva i-a oferit sprijinul.
"În centrul de plasament, oamenii nu cred în noi. Se uită prin noi. Nu văd nimic. Aşa că atunci când am picat la examenul de admitere la liceu nu am plâns. Nu am disperat. Am strâns din dinţi, am mers acolo unde am fost repartizat, la şcoala profesională de vopsitori auto din Brăneşti, şi am învăţat. Doi ani.
La final am dat din nou admiterea la liceul din Brăneşti. Am intrat cu brio. Un an am stat la internat. Apoi, Direcţia de Asistenţă şi Protecţia Copilului nu a mai putut să ne plătească masa şi patul pe care l-aş fi împărţit cu oricine, numai să pot sta acolo. Am făcut naveta zi de zi, timp de patru ani. Mă trezeam la 5:00 dimineaţa, săream peste micul dejun, pentru că nu aş fi avut cum să ajung la timp la ore. Ajungeam acasă seara, târziu, îngheţat, plouat, obosit. În fiecare seară mă rugam în gând ca doamnele de la bucătărie să îmi fi oprit ceva de mâncare, orice. De cele mai multe ori adormeam după ce mestecam un colţ de pâine rămas pe la colegii de dormitor."
Cristian Marin are 28 de ani. Şi fire de păr alb apărute prea devreme. Şi tristeţi pe care copiii nu ar trebui să le simtă. Abandonat în maternitate, adoptat de un sistem mereu nepregătit pentru nevoile şi dorinţele "prea înalte" pentru cel care avea să viseze la un loc în care să poată să înveţe, în care să nu ad
